Stiloul e tocit și zgârie hârtia,
dar nu doare mai mult decât doare prostia,
întorc fața spre nimeni, nu mai văd.
Captiv in iris, smulg geana și-apoi râd.
Luna iși râde-n sine și-apoi se-ascunde-n nori
căci vântul nu poate sa îi dea fiori,
chiar și poteca sacră, de mult a disparut
când praful ignoranței în timp s-a așternut.
Rana cerului așteaptă larg deschisă,
să vină vindecarea, cu lumina stinsă
iar frunza rătăcită doarme-adânc
deși, nu e nevinovată așa cum e un prunc.
Aș scrijeli pereții, cu unghia de ceară,
un cântec gol in urmă-i să rămână iară
pierind , în valul nopții, fără minciună.
Să rămână o tăcere ca după furtună…