Beau stropii de rouă timpurie
Acoperiți de nimbul albastru al inconștienței.
Mă sufoc de prea multă adulare lugubră
A tot ce mai însemna adineaori visare.

Puful cel cald cu care
Voința mea se învăluie, respiră
De otrava stigmatului numit eternitate
Dar știu că odată, cândva,
Voi reuși să evadez din inchisoarea toropită a nucilor de cocos
Pe meleaguri strămoșești.