Priveam pe lângă pereții Tăi neterminați
spre zarea din care nici nu răsai, nici nu apui.

Acolo pe unde treci
stau cu brațele lungite în cer
ultimii trei stejari dintre casele noastre.

Parcă cer nemuririi uitare…

Își întind crengile tot mai sus
să strige mai aproape de Tine,
să îi auzi.

Le cad frunzele
trosnind mugur în ram,
foșnind umbră de nor,
plutind în zbor a visare.

Printre ele plimbăm prea adesea
pași plictisiți și gânduri mărunte.

Și… Tu îi tai.
Ram cu ram.

Palmele lor desfăcute în mii de rugi,
ca niște aripi de înger,
cad legate-n frânghii.

Spectatori uimiți de curajul cu care dobori
timpul adunat în brațele lor,
construiesc Þie casă
la un pas de topor.

Acum înțeleg:
de ce primești rugăciunile noastre pe rând,
de ce rupem flori și le punem în vaze,
de ce cântecul râde și plânge,
de ce muntele urcă și râul curge,
de ce întrebarea își are răspuns…