autoportret cu pernă psihică și virgin human pain




prin timpanul pămîntului
aud cum se desprinde corabia de deșert:
eram un lazăr feminin cu burta mare
aveam un scîncet pe calotă
sexul plin


cu voluptatea pămîntului mă aștern între aer și foc
caligrafie de morgă volantă
și nu mă întreb dacă scad sau adun cuvinte
cărămizi în placenta unui templu
și nu mă întreb de ce poemul
este o pernă psihică
așezată în interiorul unei halucinații
cu care psihoza fagocitează imobilismul
și nu mă întreb care sînt limitele
pînă la care mă pot dezvolta ca vis
ce va rescrie lumea ca ecran al catacombelor
și nu mă întreb în cîte moduri
poate fi dezvrăjirea un incest semantic
și nu mă întreb cîte trepte
duc la implozia unui sunet în anima
ca declic autolitic și postuman


la ce bun să macin cu pleoapa dialoguri
între lumi abstract – violente?
mi-e totuna dacă port pe umăr
tatuat cu un vîrf de cuțit
un slogan mai nou
sau un delir mai vechi.
eu sînt cenușa din care crește
transsexuată
cutia craniană a unui copil pus în bouncing.
eu sînt retorta unui alchimist desangvinat.
eu sînt un număr teratologic.
eu sînt chipul tîmplărit.
eu sînt sprayul meu de graffity.
eu sînt tot ce nu poate fi și altceva
căci virgin human pain