La sfârșit de săptămână
cresc poftele urcatului la munte

nu seamănă cu nimic din ceea ce știe drumețul
cerșitele sentimente pe după stânci merg smintite pe ape roșii
adie a lavandă pe versanți și pe piscuri
întunericul nu mai e singur: i se culeg stele direct din prăpăstii
câteodată poți fi alesul surpărilor întâmplătoare
chiar dacă vântul șușotește secretele peșterii, șerpilor și șoimilor
mioarele pasc neliniștite tot verdele ce a rămas
nimeni nu-și mai aduce aminte de nimeni
se tremură pentru orice mișcare
iar lupii se-adună la foc când se țâpurește de plăcere...

nu e inițiere în alpinism
orice talpă rezista la urcușuri
și este liber la Coca-cola, țigări și cafele numai în pauze de gâfâit!

într-un orizont neclar cocoarele revin
după foc e adiere de vânt
lupii se retrag, mioarele dorm
cine vrea scrie cu degetul, semnează pe dos
Bilia nu folosește- aici s-a urcat o altă Golgotă
dar când munții ne pleacă toate ne lasă
bântuiții de fantomele munților arareori murmură cuvinte letale,
nostalgia lui Ulise nu-și face loc dând din coate

Zborul de ceas cuibărit sub talpa drumețului
tace mereu în restul săptămânii

La revedere!
Ne întâlnim week-end-ul ce vine,
Cine știe, poate pe-același munte, poate pe altul,
atâtea sunt a spune!

Pașii au memorie bună și vor fi mai atenți,
orice munte născând în sine o eternă contradicție!...