dintr-o dată nu mai era loc neînroșit
de păsări dezlipite din albastru

când bătea vântul
zboruri retezate din umeri treceau prin pupile
în semispațiul din spate

m-am întors să îi spun că mai trăiesc
nu cred să fie acela sfârșitul
am zărit încă o rândunică
reflectată în ciob de fereastră

dar îmi smulse și această pasăre din ochi
spunând că e paliativ
spre binele meu

apoi vântură mâna pătată
tsunami de sare peste rană deschisă
răsucind durerea spre lumea cealaltă