Al treilea poem pe care îl dăruiesc


Ești îndeajuns de frumoasă pentru a spera
la importanța socială
și despre dragoste mai știi câte ceva...
am să-ți vorbesc cu voluptate despre fericire ori moarte.
nu mult, deloc obositor. egal cu tine,
voi asculta în carnea ta
răspunsurile lucrurilor verzi cum cresc
precum un prun de la țară, prea mare pentru mine copil,
în care mi-a zburat din mâini un pui de sturz.
îl crescusem cu mângâieri, mleat de urzici, mălai și râme.
zadarnic am plâns. al bătrân urca din copac în copac
după puiul meu de sturz.
atunci, pentru prima dată în viața mea, s-a întâmplat ceva deodată.
nu trebuie să râzi, discuția e serioasă
și tot ce se întâmplă e grav și mult mai important decât noi.
veioza te coace încet și mâinile mele așteaptă
cum așteptau în copilărie piersicile din spatele casei.
mă supăram singur când rupeam câte una mai crudă...
în sera asta (datorită ție) am uitat de toate, iar dacă nu te prind
și nici la tine nu mă uit în vreun fel,
de ce tu ai înțeles greșit
demersul meu existențial?
nici umerii goi nu înțeleg de ce îi ai,
ce anume vrei să sprijini tu.
pe șolduri te-a găsit o umbră de prin casă,
lăsată să te caute, și vrei s-o învelești
mai strâns
într-o lumină fierbinte.
de ce te uiți așa, de parc-ai înțelege rostul nostru pe pământ?



chiar vrei să coborâm acum în ce pot să facă toți,
nu-ți mai dorești să fim în continuare unici în discuții?
mă faci să uit cât ești de diferită și suntem atât de bătrâni
ca timpul în penele unei femei de la țară.*
mă fată, mă, tu chiar vrei să-ți spăl creierul cu pana?
ți-am spus că ești frumoasă, nu are sens să mai fii feministă.
organul percepției acestui univers feminin
și artistic
a fost bine stabilit de natură și nu cred că voi uza
în seara asta de el.
e lună, pace și toate fără rost.



* în acel loc poemul a fost în impas și am îndrăznit să
genializez o strofă intertextualizată fonic din volumul „Strângere din umeri”, Editura Augusta, Timișoara, 1998,
al unei confrate. în original, timpul era în poalele
unei femei de la țară...