S-a uscat sângele pe scoarța castanilor
care l-au plâns.
S-a uscat iarba din jurul pietrelor
sfârșindu-și seva în abisul suferinței...
Mii de carii rod rădăcinile de care mă împiedicam
să pot cădea în brațele tale.
Þii minte cum râdeai de mine?
Râdeau și castanii,
și iarba,
și pietrele...
Râdeau cu noi pentru noi.
Acum castanii și-au smuls scoarța cu crengile,
iarba s-a înbolnăvit de hepatită,
pietrele...știi tu...pietrele care au crescut cu noi
și-au smuls una alteia inima,
și-au smuls ochii,să nu vadă alte îmbrățișări,
și-au crestat adânc în carne:"In memoriam amori."
S-au convertit în pietre funerare.
Nu,nu e toamnă!Soarele de primăvară
își bate joc de castanii,de iarba și de pietrele noastre,
care acum plâng pentru noi,fără noi.
Ce-i pasă lui? Oricum e condamnat la nemurire!
Dat ție? De ce nu-ți pasă c-ai ucis o lume?