Felul oamenilor


Pe Mitran Cruceru și pe Vasâlică al din deal îi aveam la cosât
în Pietroasa, lângă casa Sâniei, o femeie care a trăit în pădure,
fără frică, izolată de lume și de întâmplări.
locul din Pietroasa era nisipos, îi fusese dat Măriei în extravilan,
pe granița cu județul Vâlcea.
eu duceam mâncare oamenilor pe care îi aveam la muncă, trebuia
să ajung la ei pe la ora11. plecam de acasă la 9.30.
o luam pe Corșor în deal și, când ajungeam la livada lu' Vergil,
o coteam la dreapta, prin pruni, pe scurtătură, până la fântâna
lu' Grigoroiu, unde era și primul meu popas.
beam o cană de apă rece și urcam Ponoru', apoi o luam prin viile
sălbăticite, unde erau și niște ruine în pământ, și ajungeam
la fântâna Chelcii. aici era popasu' cu număru' doi.
nouă-zece ani să fi avut, eram cam subțirel și încărcătura mă cam
apleca. de aici, dădeam în plopiș și, apoi, în platoul Pietroasei.
mare fericire mă prindea acolo sus, odată scăpat de coșuri și de
geacuri. Măria îmi spusese de acasă: "ia la tine cât poț' duce,
că proștii ăia mănâncă mult, asta le e până disară!"
aici, trebuie făcută și o precizare: în vorba satului Corșor, toți sunt
proști, cu excepția ta, a celui care vorbești! tot așa îi și cheamă – prostu' lu' cutare, prostu' lu' cutare…


dar să mergem mai departe cu povestea. o dată ajuns în Pietroasa,
lăsam povara jos, mă întindeam cu mâinile în cruce, le scuturam pe lângă mine și îi strigam pe proști să vină spre drum, că am venit cu mâncare. mă duceam la o umbră și începeam să întind masa pe câte două-trei peșchire, într-un loc fără furnici.


pe tot dreptu' nostru, era o singură umbră, la capătul dinspre drumu' care ducea la Roșia.
Mitran era primul care întrerupea lucrul. mă întreba doar atât:
- căt rachiu îț' pusă, mă, mumă-ta Măria?
- o juma de kil, că zâsă să vă spui că măi beț' și disar-acasă,
că nu vă plătește să vă culcaț' pă dialuri.
Mitran lua sticla învelită c-un șervet, ca un copil de țâță, o ducea la gură și gâlgâia de câteva ori. apoi se întorcea râzând spre vale:
- bă, Vasâlică, bă, țâie nu-ț' pusă, mă, vară-ta nimic de beut, Bebiță
adusă numa' sticla mea. cică tu, cân' bei, te culci!
- fir-ar ia a iavu să fie! da' cât pusă, mă?
- o litruță, într-o sticlă de bere… abia dacă avem cu ce să ne cinstim!


Vasâlică, după ce mai ducea un polog, venea și el, cu toporâștea coasei pusă de-a doua, pe șale. se apucau de mâncat, cu mânecile suflecate. cosiseră cu busturile goale, dar, la masă, își luau cămășile pe ei. după ce se mai ostoiau o țâră, și cine a fost la cosit știe ce foame te-apucă, începeau a povesti tot felul de lucruri,
de întâmplări și năsărâmbi de-ale lor.
- bă, Vasâlică, știi tu ce modă avea Frusâna la frichinit?
- nu știu, mă, de un'e să știu io?
- te-ntreb, că poate-ai fi auzât și tu pă careva și de ce să-ț' spui ce știi?…
- bă, Mitrane, de altele am măi auzât, mă, da' de Frusâna, nu. da' ia zâi tu, că doar n-ai fi auzât degeaba…
- bă, cică asta cădea jos fără nici o vorbă, așa avea ea socoteala. cică era unsă de-a gata, ca osiile carului primăvara și, mare minune!, nu punea mânile deloc pă om. țânea pălmile întinse pe lângă ea și lipite de pământ, fără nici o mișcare!
- Mitrane, așa era, mă, felu' ei, n-a avut nici ea om, atunci cân' a vrut, că i-a murit de tinăr, spânzurat.
- bă, Vasâlică, ia ascultă ici! te lucra numa' din miljoc și cică, nu știu cum, se împingea o țâră-n coate, săltându-se de șele, să te chibzuiască bine, că nu vroia ca nimic să se răsâpească de pomană, prin aer. nici nu pupa niam cu gura, nici că te lăsa s-o pupi!
- i-o fi fost rușine de omu' ei, ori cine știe…
- mă, Vasâlică, mă, cică avea un talent la cuibar, ceva de spăriat!
morfolea-năuntru tot răsteul, îl înghița și făcea la urdiniș mișcări
ca șerpele cân' înghite puiu' de găină. te lua și spaima, auz' tu?!
și-n tot timpu' ăsta nu ardica niam pălmile de pe pământ…
auz' tu minune! iar cân' te sucea pă tine didijos, rar de tot, mă te frichinea până la os, de-ț' mergea sufletu' la ceri, ca pleasna!
pă urmă, cân' își termena ia nădufu', se sălta fuga în sus din iarbă,
își scutura cu mânile poalele de praf, se uita cu tact înspre miază-zî
și-ți zâcea ca și cum nu ar fi fost nimic până atunci:
"bă, cutare, și cum zâci, mă, că va fi timpu' mâne?!"
asta era tot, așa era felu' ei, nici o vorbă în plus! dacă te prindea pă câmp pentru prima dată, mă, rămâneai năuc, nu alta! un ceas sâmțai în urmă glojdereala!
- mai taci Mitrane din gură, că nu te slăbi niam copilu' lu Victor!
învăță ăsta tot! la toamnă, tobă de carte se duce la șicoală!
- e prea mic, nu înțălege nimic, ș-apăi măi vorbim și noi
să măi treacă vremea…
mie mi-a plăcut povestea asta, deși simțeam că e neobișnuit ceva.


vremea a trecut, iar vorbele lor îmi rămaseră mie. dintre toți oamenii aceia, n-a supraviețuit nimeni timpului. pe la gaga Frusâna, eu mă găseam des. îi mai tăiam surcele, seara mă mai striga s-o ajut să-nchidă halele, că nu prea mai putea să meargă de grasă ce era. îmi dădea mere și câte un păhari de livej. cele mai bune mere sunt ălea de le mănânci de la alții.
Frusâna lu' Ciotu' stătea mai toată ziua pe scara de piatră, ca să vadă lumea care trece. la prima întâlnire cu ea, după aflarea acestui fel al ei din tinerețe, în timp ce mâncam dintr-un măr, așezat în curte pe o butură de plută, mă zgâiam fix la ochii ei, fiind marcat
de proaspăta cunoaștere. dacă ăia doi povestiseră așa, însemna
că e ceva aparte și mă miram în capu' meu cât era ea acum de babă. pe urmă, înțelegeam și eu câte ceva…
nici nu mai clipeam de câte gânduri aveam. baba vedea bine și mă pomeni cu ea: "Băbiță, la ce te uiț', mă, așa, la mine? la ce te gândești tu?"
mă, gagă Frusână, mă tot gândesc să te întreb ceva, da' nu-ndrăznesc niam…
până la urmă, mi-am făcut curaj și-am îndrăznit. cân' m-a auzât baba Frusâna povestind ce și unde auzisem, a început a blestema și-a dat cu papucii după mine, și cu toate surcelele întâlnite în drum. nici nu știți cât m-am speriat! un măr n-am mai văzut din curtea ei, nici că ne-am mai vorbit! și ce mai beșteleală peste gard au luat și Vasâlică, și Mitran, cân' i-a văzut pe drum!
la o zi sau două, Vasâlică a venit la noi în curte și mi-a spus supărat: "păi, bine, mă, nepoate, să pârăști tu Frusânii tot ce-ai auzât în dial?!"
eu, luat prin surprindere, timid și vinovat, deși nu fusese pâră,
am îngăimat repede: i-am spus, mă, nene Vasâlică, că mi s-a părut


a fi ceva în neregulă…
"tii, al diavu de copil!", mi s-a răspuns.
a venit în vorbă și bunică-mea: "Vasâlică, iote ici! ăsta e mic,
nu știe! da' cum să povestiț' voi lucruri de elea?! nu vedeț'
că n-aveț' capu' bun?! cum să râdeț' voi de muiere?! elea sunt lucruri trecute, cine măi are nevoie de iele?!"


Vasâlică a oftat, s-a uitat la mine a pagubă și a răspuns:
"mă, vară-mea, tu ești nebună, ori ce ai?! io n-am zâs nimic!
a vorbit număi Mitran, io doar am ascultat…"


cu Frusâna m-am împăcat mult încoace, s-a făcut ea c-a uitat, prin vara lui '92, la moartea străbunicei mele. ea i-a țânut lumânarea
și i-a zis Tatăl Nostru. de ce să vorbim?…