DUPǍ 10 ANI

Din colțul lui, apus și ros de vreme
răsăritu-mi-a în cale
un destin. Destin spre alte zări.

Mi l-am îmbrăcat în palme.
Și apoi l-am și iubit.
Parte de la Dumnezeu am spus,
parte de la Dumnezeu să fie.

Cum aș sta pe gânduri crude
și neîncolțite
ca să cuget viitorul?
Strop de soare pământean
să îmi prind de gânduri – nepătrunsul
să îmi lase înserarea printre norii
adormiți prin valuri...

Colțul meu prinsese astfel ramuri
să-nverzească. Singur.
Să-nflorească. Singur.
După ani și ani prinsese viață.
De la deget îi plecase rădăcină
Către sufletu-mi - prinse-mi
aripa cu o rădăcină neagră...


Primele cuvinte ale mele
Erau ude...verzi...îndurătoare...
Printre anii trecători au început
ca să albească...vorbesc acum cuvinte
bătrânești, albe-n tâmple,
Irosite și tocite

Îmi trecură zece ani și o săptămână.


15 martie 2005, București 19:00