Cînd doarme-n suflet și tăcerea
iar inima-ți iubește straniu
închizi în tine mîngîierea
și-atingi - în gînd - cu ea, un... craniu!

Și-atunci un Shakespeare îți șoptește:
Frumos e gîndul existenței;
numai că un destin țintește...
cam negru văl, - cel al tristeței!

Cînd cugeți în zadar iubirea
nu te izbește decît scrumul
și cînd atingi nemărginirea
se stinge blînd, duios și fumul...

Pun rămășag pe-un dor ce-apasă
pe umeri verzi cu nea albastră
iar aripile și le lasă
în umbra serii; și-i măiastră!

Cum crezi că ziua se topește
precum zăpada primăvara
iar noaptea vine și șoptește:
mergi tu mai bine - haide!-, vara!