Am locuit în veșted trup și-am năruit demult toți anii,
tot ce-ai creat în maica mea cu-al visului Tău har.
Nu mai pot astăzi da nevoii de credință mărturie
cu ochi-uscați în făra de ferestre carceră a mea !

Tot ce-am găsit în timpul de suflet despărțit ales e astăzi.
N-a mai rămas nimic, doar întristarea c-abia-Þi
mai văd cuvântul ambră, și mult mă doare. De-am să-mi
aleg de abur înnegrit un colț, mai poți să-mi vii ?

Limba-mi aleargă caci moartea-și cere datul. Este firesc
pe cel din mine mort să-nviu, să-l pun să urle tot,
ce n-a iubit, nu a facut și n-a iertat săracul. Acum zoresc
sărac, și simt în piept că multul puțin a mai rămas.

La lemn însângerat mă rog, să-mi saturi Doamne cu lacrimi
ochiul îngropat și să îl semeni cu dorul de Luceafăr.