nu de mult
sângeram noaptea-n comete
iar diminețile pictam sunet și lumină
în eșarfe de mătase
mă jucam dăruind și dăruiam jucându-mă
ție un vis
ei o poveste
lui odisee de amintiri străfulgerate
de idei
lor o metaforă fotosensibilă
sau poate un set de magie
de buzunar
crâmpeie din inimă pentru inimi de rouă

învingeam moartea
pentru lume
râdeam visul cu viața pe buze
creionată umil în tonuri de sărut
și vibrații de strună
croiam poteci prin savanele sufletului
tăind în felii ceața
cu vârful condeiului
până când toate cuvintele surâdeau
cruțate de povara elitelor încercănate
de orgolii
râdeam ca un copil în soare
din mine izvorându-mă
în revărsări armonice

apoi
încetul cu încetul
am început să mă pierd
să-mi îmbrac sentimentele
cu haine de paradă
croite din ghețuri la modă
doar doar voi reuși să sparg zidurile
cu gheare și colți
am început să îmi construiesc iglu-uri
cu porți ferecate conformist
încolăcindu-se în jurul propriului eu
cu-mbrățișare perfidă

și azi
m-am trezit gol la marginea visului
acum
cuvintele se rotunjesc în căușul inimii
uitându-și zborul și beția luminii
ce le așeza pe frunte petale de jar
cuminți
se fac ghem cu capul pe o epavă de vis ruginit
nici măcar nu mai e nevoie
de lanțuri
iar porțile rămân zadarnic larg deschise
ca într-o îmbrățișare
fără ca stolurile înmiresmate
să le mai treacă pragul
pentru a ieși afară
la joacă

fâșii de întrebări fără răspuns
bandajează rănile zorilor
peste inexplicabile rătăciri
în veșnica iarnă
a versului