Cândva eram o fire orgolioasă, credeam că totul mi se cuvine
Că sunt indispensabil, că lumea ar trebui să-mi mulțumească
Pentru simplul fapt că exist, într-un cuvânt eram buricul pământului.
Curând însă aveam să-mi revin din starea de vis nebunesc în care
Cu nerușinare mă lăsasem purtat de ispita unui eu trufaș și egoist
Aveam să constat cu oarecare surprindere că nu însemn nimic, dimpotrivă,
Sunt un simplu oarecare aruncat pe valurile înspumate ale vieții.
De fapt, nu făcusem altceva decât să aștept cu brațele deschise
Să mi se ofere totul de-a gata, așteptam să primesc daruri fără
Ca în schimb să pot oferi ceva în schimb, mai grav, fără să consider
Că sunt dator a dărui și eu la rândul meu lumii, lui Dumnezeu și naturii
Cel puțin prinosul de recunoștință pentru minunea de a ființa în mijlocul lor.
În fapt, mă mândream cu ceva care nu-mi aparținea câtuși de puțin
Tot ce aveam era rodul darurilor primite fie din partea divinității, fie din partea
Părinților, sau altor oameni de suflet care în bunătatea lor mi-au oferit ceea ce eu
Nu eram încă capabil să înțeleg și să recunosc la adevărata valoare spirituală.
În primul rând, bucuria de a fi, nașterea mea din brațele neantului în sânul
Universului, suflarea de viață a lui Dumnezeu sădită în cugetul părinților mei trupești.
Apoi căldura căminului părintesc, dragostea maternă oferită gingașului meu suflet
Ocrotirea firavului meu trup, educația primilor ani, copilăria fericită și fără griji sau lipsă
Apoi toată energia investită cu încredere și speranță într-un viitor pe măsură.
În schimbul tuturor acestor binefaceri cerești oferite persoanei mele cu credință
Cu răbdare și dragoste, nu am dăruit nimic, nici măcar nu m-am sinchisit a le răspunde
În vreun fel, darămite să încerc să mulțumesc pentru darurile primite, așadar lipsit de
Recunoștință, fără bun simț, am îndrăznit să cer în continuare, fără a da nimic în schimb.
Ce ființă josnică am putut fi, ce vierme scârbos, ce creatură hidoasă și fără de suflet eram
Cât de mult mă afundasem în mlaștina trufiei, ce stârpitură crescuse natura la sânul ei
Dar totul avea să se săvârșească într-o bună zi, spre bucuria cerurilor și pământului
Odată cu renașterea mea spirituală, parcă un întreg univers trepida de emoție
Era emoția regăsirii în spirit, dobândirea unității primordiale a ființei, magia învierii
Darul divin al Cristului Cosmic pentru o lume înlăcrimată de propriile-i neputințe…