Am uitat să plâng o soartă tristă
Ce se înfunda încet în gheața unei mări sărate,
Arde același foc pe care îl hrănești doar tu
Și vreau doar putere să simt căldura.
Ajung ușor să mă înec în zâmbete,
Care, paradox... nu mai sunt false.
Zâmbete ce au învățat să zboare
Să-și creeze propria lume.
Nu mai plâng... nu știu ce se întâmplă...
Îmi place și râd de lacrimi căci au plecat.
Îți mulțumesc că le-ai gonit,
Că ai aruncat tristețea în groapa unui suflet pierdut...
Și mi-ai găsit sufletul salvat de la înec.
Mulțumesc... acum fac cunoștință cu viața
Îmi place și nu vreau să plec.
Þine-mă aici, nu mă lăsa să plec
În oceanul deșertăciunii... acolo nu-mi place.
Acolo am fost... aici vreau să rămân...
Pentru tine...