am aruncat în sus o mie de semne
ca pe niște artificii
ca în noaptea titanicului
și nu că m-aș fi scufundat
întotdeauna am crescut în trupul meu o barcă
dar primăvara asta a venit pe întuneric
devreme și este frig
și vâslele înmuguresc în palmele altui luntraș

și spune tu pot eu să fac să nu mai curgă marea?


***


în vremurile acelea
veneau șoarecii albi ai întunericului
să ne roadă încheieturile
nu știu ce a curs
dar patul nostru cel de toate nopțile
a început încetișor să respire
venele s-au golit
au rămas fluiere lungi să îți aștepte cântecul
și lângă cântecul tău nimic nu mai e sigur

întotdeauna când aștepți pe cineva vine
și omul nu are doar o singură umbră


și vom exagera în calculul căderii
ne vom întoarce pe jos înapoi
dând fiecarui lucru numele său dintâi
și fiecare lucru ne va da numele nostru din urmă



erai atât de aproape
încât uitasem să-ți spun

și mie mi-a fost dor