POEMIAN RHAPSODY







1. Moderato mistico



tu cînți la claviaturile vidului pe un teren viran,

trecătorii te privesc cu omnisciență,

ce atîta mister, domnilor, e doar muzică,

toată lumea știe de ce apeși aerul cu degetele

ca un păianjen virtual și ce faci apoi cu durerea,

tu faci parte din cortexul ce mulge cu pîlnia

stropii de imaginație direct de pe sfîrcurile creierului,

tu ești egalul tău în pantaloni scurți, te uiți la mine

cum descriu în cercuri largi o neliniște cu aripile desfăcute

cum o pasăre neagră în căutarea promontoriului

pe care să expieze, mă închizi în terariu,

îmi adaugi anxietății un reflex de apărare

și îți dezvelești elocința trupului atins de brumă,

într-o admirație de arhitect peste capul căruia pășesc

două turnuri effel ca două picioare lente de broască,


cine este femeia aceasta ce poartă mănușile de castitate

în timp ce admiră prin oglinda retrovizoare chipul

frumoșilor eunuci ?

cine să fie această stranie virgină

care a apărut dintr-o dată pe scenă cu bustul gol

în timp ce coada fracului ascunde privirile spectatorilor

din rîndul întîi de placenta în care se desfășoară repetiția

generală la un concert de Max Bruch ?

cine poate să spună

unde va pleca mîine regina să se tăvălească

în dantele strălucitoare cum păstrăvul în sosul tartar ?

dar de ce nu știe nimeni cîți ganglioni bolborosesc

în acei sîni încărcați de fosfor pînă ce transpirația

curge din zâmbetul Mona Lisei ca o lacrimă pe

vitrina cu carne congelată ?


pe ce piele de frig

să-ți așezi inflorescența galbenă a visului, cînd lumea

se învîrte fără rost în jurul ei însăși ca un pubis de femeie

descriind absorbția principiului masculinității într-un

discurs despre nașterea fără dureri a cuvintelor?

cum stăteai dimineața la cinci

în fața ușii și-mi curățai umerii de zăpada cu care orele

mici îmi înfoiase părul roșu, nu te deosebeai cu nimic

de un sufleur care adună de pe cuvinte firimiturile

și le aruncă păsărilor,

cine era femeia dagdaliană care purta

în pîntec sentimentul de arbust ornamental și de ce îi

mîncase rugina chipul atît de repede încît i se aprindea

seara la fereastră un bec roșu din care se risipeau apoi,

în toate cartierele, cărămizile bine arse ale privirii ?

într-o zi, fără să știm că viciul cel mai mare este

staza în proiecțiile imaginarului, livluv, mi-ai spus,

de la altitudinea unei stranii religiozități abisale,

ei bine, totul e înmugurire, livluv,

totul e muzică, doar acea muzică

ce face larvele să se zbată în viscerele pîinii

cum boabele de mercur în carapacea visului ,

totul e doar muzica ce deplasează

nucleul celulelor pînă la giuvaerurile maligne cu care

o noapte lipotimică urcă de-a lungul zidurilor

ca o placentă arzînd,

totul e muzică de desfăcut carnea de pe oase cu mugetul

unui stilet ce cioplește în ceață iluzii hemoragice

despre popoarele originare

ale căror elite se sinucid,

totul e muzică de scos cu forcepsul

din miezul pămîntului acea presimțire ce otrăvește fîntînile,

tu cînți la claviaturile vidului pe un teren viran dintre

două constelații și îți spînzuri carnea

de armăturile de fier forjat

cu grația cu care baleiază prin fața ferestrelor ciocul nopții

ce adună în sărut cupele unui escavator





2. Allegretto molto marcato





tu ciupești corzile prin care lumina se înhamă la

labele păianjenilor, trecutul melancoliei devine o vîrstă

din care descalecă împărații shoahului, cu sunete moi

se insinuează cearcănele dimineții între trupurile noastre,

tu îmi acoperi omoplații cu două file de dicționar rupte de la

litera S, apoi mă rostogolești pînă la marginea mesei ca

pe un aluat și începi să rupi din mine lujeri de nufăr

pe care îi arunci în găleata cu apă de băut, ascultînd sfîrîitul

cu care mi se sting gîndurile despre crima de a fi condamnat

la înmugurire perpetuă,

cine pășește în vârful degetelor

de-a lungul și de-a latul portativului pe care se usucă la soare

nuduri zemoase de androgini ?

cine zgîrie aerul dintre două

hemisfere cu supozițiile unei sinucideri logice pe care le face-

ghemuită sub cearceaf- o sfioasă primipară ale cărei inimi

ticăie într-o cutie de conserve ?

cine să fie grăsana care trece

în fiecare zi pe la cazarmă ciugulind din vârful buzelor

mătreața de pe gulerele soldaților și ronțăind-o apoi

ca pe semințele sărate de bostan ?

unde se duce în zorii zilelor de marți

din anii bisecți stăpîna deprinsă cu săruturile aspre

ale dimineților geroase de februarie și unde se ascunde ea

de grația cu care ciocnirea norilor cumulus

descarcă electricitatea dintre îngerii magnetici ?

din ce cauză

crepusculul vomită pe pămînt spicele roșii de care

se freacă spinarea rîmelor ce se întorc în propriul trup

atunci cînd încetează focurile de artilerie ?

dar ce se aude departe

de inimă atunci cînd vocea embrionilor tăi virtuali

dilată stalactita nopții ?

cum se desfăceau păpușile de porumb

în jurul nostru ca niște parașute deschise la timp peste un sunet

de flaut, mi se părea că așa ne naștem a doua oară venind

în trupul ideii ca o stare de fascinație ce germinează,

ei bine, mi-ai spus într-o zi, muzica este structură

submicroscopică ce menține în alertă accelerația existențială,

muzica se infiltrează în imunitatea semnului ca o boală

necunoscută ce stimulează somnolența, muzica doare

cînd sparge prospețimea dimineții cum pe un himen

vizual invazia falică a meteoriților, totul e muzică

ce tatuează lunulele cu eterogenități

care sporesc apetitul pentru angelism,

totul decurge din muzica ce extrage din alveole acele

gheare cu care destinul ne smulge din căușul palmelor

lui Dumnezeu,

muzica ne suge obrajii pînă ce igrasia

ce tatuează chipul se insinuează în ariile corticale mnezice

dînd personalitate zgomotelor în care se înfășoară isihia,

totul e muzică de cioplit cu dalta radiația liliecilor

în miezul acru al pămîntului din care țîșnește cecitatea

ca o virtute zen,

acolo unde crezi că nu se întâmplă

nimic, te trezești în brațe cu coapsa unei viori ce începe

să tremure de dorință în timp ce sunetul ei îți descarcă

în sînge tot atîta tiroxină cît hematiile unui plîns castrat,

cîntecul nu te vrea decît ca garanție a statului în picioare

la o coadă unde se dau iluzii cu preț redus, iar dacă

marfa nu e bună, cumpărătorii pleacă fluierînd o arie





3. Allegro tranquillo




tu alungi vibrațiile de pe lemnul cald al violoncelului

cu nedumerirea cu care macii sălbatici răsar printre șinele de

tren părăsite,

un copil adună sunetele vidului sub unghii

și îți zgîrie obrajii, te dai înapoi cu două octave și găsești

pe nisip cojile încă umede ale tinereții din care miezul

a migrat spre dodecafonie,

ce se întîmplă cu zilele

în care zgomotele ni se adună sub limbă ca un frîu

ce împiedică elitrele cuvintelor să îmbrace cortexul

cu un relief selenar necunoscut ?

a pune o întrebare

înseamnă a desena cu ochii închiși gîngăniile

din care țîșnește ziua ca un ritm de așternut strălucirea

pe colții de ivoriu ai agoniei,

mă așez la fereastră cum un fruct pus la uscat

din care nu se vede decît jumătatea intens cangrenată și

deîndată mă ajunge jalea cu care cornul umple străzile

în pantă ale evului mediu,

nimeni nu crede că mă cheamă Maria Livluv

și nici nu mă cheamă nimeni înapoi în armura primei

note cu care Dumnezeu a coagulat argila cuvîntului,

lumea se miră că știu pe de rost harta

pe care pășesc în ritm elisabetan

rabinii de umbră ai unei hard - fantezii ,

totul e muzică

și acele coarne cu care palmierii

împung testicolul norilor făcînd văzduhul să-și

scuture pe acoperișuri polenul nopții ca pe un pumn de cenți

în palma de copil a veselului crăciun,

mă strîngi mai aproape

de partitura ce separă ropotul de ploaie al preclasicismului

de mania persecuției și te așezi în fața mea pe umbra

unui personaj ce generează mituri cosmogonice,

îți spun că totul e muzică ce saturează

alveolele orașului cu mici cristale de tiviut ce înfiorează

nările femeilor caste,

peste acele flori ce măresc distanța

dintre somn și euthanasie se așterne transpirația armoniei

ca o pubertate rece,

cine se rupe de sine cu zgomot de fier

ruginit în care clipa depune ouă de stibină ?

cine se scoală

de pe un pat de pustnic pentru a se tîrî în genunchi

pînă la vămile zilelor ca la niște brațe de femeie ce țes

covoare din neodihna premeditării ?

cine se plimbă pe firul

imaginației ca un vîrf de ac înroșit pe o

utopie virgină ?

cine culege de pe cireșe

stropii de tuș ai privirii cu care artistul orb își cheamă la cuib

stolul de demoni ?

cine se lipește cu fața de pămînt


insinuîndu-se în havaia matricii de magmă

din care țîșnesc crinii negri ai coapselor ?

cine atinge cu gheara privirii vinovate

cearceaful de borangic al fetei ce scrie o scrisoare direct pe botul

fierbinte al mării ?

cine zgîrie pe gheață un discurs de ațîțat neliniștea

în literele ce despart trupul de statuia ecvestră a trupului ?

totul e muzică de umplut muntele cu susurul laptelui

prin care ciobanii își priponesc cîinii de steaua dimineții,

totul asmute asupra realului ochii sfîșietori ai muzicii

cu care fresca se descompune în fecioriile diluate pe un contur

de apostoli ai erorii,

muzica se încolăcește în jurul bisericilor

cu un lujer de grație pe care picioarele goale ale pelerinilor

tatuează ideograma iubirii,

muzica se dezveșmîntează

de sine ca o iubită ce privește cerul printre gratiile degetelor,

muzica toarce în blana unei feline ce încălzește plaja

dintre cele două lacuri ale feminității,

muzica trezește bărbații în zori

și îi accelerează către străzile unde sîngele

nu se coagulează în cănile de lut ale atemporalității,

muzica identifică granulația resemnării

la acei hingheri ai ereziei

cum suicidul madonei pe retina donatorului de vise,

mă opresc la marginea unei poieni în care crește ca o cupolă

pleoapa masochistă a desăvîrșirii și îmi lipesc timpanul

de umbra unui sunet de neauzit, îi aspir gîfîitul și deîndată

Dumnezeu îmi bombează pîntecele cu un plîns de lup,

cineva îmi toarnă cu forța pe gît

urletul sărat prin care oceanul,

încă nebotezat în ahava,

vestește apropierea conchistadorilor

de mi minorul sîngelui de înger






în "Poemian rhapsody - Cartea Donei"
(Poemian rhapsody)p. 127 - 134.


***
Blog Angela Furtuna