uneori se întâmplă să uiți
cum să privești spre soare
fără patimă și fără durere


cerul te prinde de umeri
îmbrățișându-te cu atâta putere
încât îți trosnesc toate
oasele dorurilor fără ecou


nu mai poți să citești
în frunze nenăscute
pe ramuri de ploaie
pentru că nu mai e nimeni
să te învețe
literele cu nervuri de inimă


frânturi de umbre îți țin de singurătate
dansând fumuriu
pe așchii de amintiri
în insuportabila tăcere
dintre tine și sine


la un capăt de gând
te așezi să bei o cafea
la care adaugi un strop de lămâie
pentru luciditate