Poem de atingere



Tu mă iubești
încît ai vrea
să fii umbra de carne
a respirării mele.


iubito, să mă ierți
că-ți spun acum,
cînd abia te-ai atins
între sîni cu parfum,
dar carnea mea
va fi pierdută de timp
în urmarea lui…
tu, probabil, te atingi
de suflet
și tot în el
te împingi!


de asta inima mea
s-a întors speriată
de pe pleoapele tale,
de pe umeri
și genunchi,
în propria ei bătaie.



tu să mă ierți
că uneori mai sînt absent
cînd tu ai vrea
să mă-nfășor
în frumusețea ta,
să știi c-am spus poeme,
azi rătăcesc în inimi
încercînd a mă prinde
pe mine însumi de guler
în propriile cuvinte.


în ochii mei care-au văzut
atîta moarte roșie
de carne sfărîmată,
tu vrei să naști imagini
de frumusețe ondulată
și atingeri cu CO2 din respirare.
arătarea ta în această cameră
și în acest oraș
aș vrea s-o leg de lume
ca să o simt plăcută
sau să o leg de lună
să o iubesc de jos,
romantic, medieval



și să o vînd la ziuă
pe-o dimineață optimistă
la Banca Română de Trăiri Interioare,
dobînda e mare, națiunea prosperă
și nu stă la coadă.
în felul acesta la bătrînețe o să fiu
mulțumit
că sentimentele mele
valorează ceva.



mi-e greu să recunosc,
dar în peisaj ești mai frumoasă
ca patria
și mult mai ușor te-nvăț pe de rost.
văile tale, trecătorile, munții tăi,
pasurile și șeile,
le-aș bate ciobănește pe potecile vechi
și pe altele mai noi,
făcute de mine (la această imagine poetică,
rog a nu se omite bîta).



din pricina acestora toate
mă umple tăcerea și rîd înspre creasta iliacă
a nudului lumii,
iubita mea,
vreau să-ți deschid suflețelul
ascuns de privire
în prea multe etape textile,
sociale,
plus cele ce vin
din pretențiile tale firești
și să intru acolo
cu lumea mea cu tot.


să-i spun lui Dumnezeu
cu nu știu ce cuvinte
cîteva lucruri de pe stradă.


tu să mă ierți că-s vesel
atunci cînd vrei să mă iubești
și să mă ierți
c-aș vrea să te iubesc
din pricina morții…