cînd pe furiș prin noi răgazul
ne ține-al sufletului ruginit macazul
noi ne-așezăm cuminte să se-ndemne
ce ne-a citit țiganca-n semne
și-n timp ce ciocănim cu-același gest
în poarta raiului de-azbest
genunchii mei sînt cei ce dor
atunci cînd aripa-ți dobor
și lacrimile tale – cînd plîng eu
pe visătorul Dumnezeu
căci de n-a fi mereu un mai departe
atît de-al tău ce va să vie
și care trece chiar pe lîngă mine
odihnă gîndului
cînd din aceeași carte
am scrie
mai este însă pînă mîine
indiferentul mîine ce desparte
cînd printre ape fără luntre
ni s-o răci sărutu-n frunte