De priveghi într-o lacrimă strâmtă,
înăbuș în noapte aceeași zi întinată
la nesfârșit sub coasta Lui dreaptă
întoarsă trufaș spre lumea cealaltă.

De cum a închis ochii, am plâns,
la început, cu jale, tăcut și domol…
apoi hohotind, la piept l-am strâns
și așa ne-am cuibarit în oul lui gol.

Cad cu deznădejde în marele-adânc
frânturi din improvizatele povești
spuse cu drag nenăscutului prunc…
Doamne, pe cine să întreb dacă ești?

În altare nu se mai îndură nici zeii
și se sfârșesc icoanele în renunțare,
din gânduri ne stăpânesc pragmatic leii
răspândiți de-alungul drumului mare.

10 ianuarie 2001