agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3872 .



n-ai fi putut să vezi de la început toate acestea
poezie [ ]
pre_texte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ioanan ]

2005-04-11  |     | 



În sfârșit te-ai privit în oglindă

încă mai cred că ar fi fost mai deplin gestul dacă l-ai fi înfăptuit ca pe o ispășire

scările urcă în ultimul timp fără tine deși poți să vezi de undeva de sus întâmplările cu tot aleatoriul din ele. le percepi acum cu o atât de mare claritate încât te simți doar o retină ce zbiară în ultima lor lumină


N-ai fi putut să vezi de la început toate acestea


între blocuri soarta și-a făcut un culcuș din cărămidă roșie
acolo sunt copiii ei de o culoare incertă care te caută cu mâini deja bătrâne și cumplite
dezgropând de sub sternul lor costeliv cheia legată de gât cu o sfoară ce strânge
în jurul fiecăruia pe toți ceilalți zece frați de mamă
din fiecare ochi scapără un întuneric lătrător începe o teamă care se cațără pe vertebrele altruiștilor
acolo între blocurile de nefamiliști te vei înțepa în ascuțimea realității ca într-un ac infestat cu hiv
știind că orice ai face nu vei mai fi niciodată la fel
nu poți să vezi de la început toate acestea, prea devreme ești orb și bun


Nu mă mai îngrijorez de la un timp


nimic nu ni se mai poate întâmpla. au rămas în afara noastră urmele acestor incizii
ce a fost rău în mai rău a trecut. acum suntem singuri între aceste destine în coadă de pește
pielea noastră se destramă undeva pe maidanul ființelor promiscui
toți plozii din cartier ne cântă serenade la mormântul de tablă
eu îți aduc aici cafeaua prea dulce, grețosă.
poți să fii liniștit țigările acestea nu mai au nici un filtru adevărat
nimic nu ni se mai poate întâmpla de când pielea mea a devenit pielea ta de șarpe negru lucios
târând diminețile spre nopți peste golgota aceasta gri de moloz


Nu mă mai ierta nu mă mai întreba lovește-mă

dacă era să consum acest moment aș fi început cu somnul greu fără vise
din care te-ai fi ales și tu cu unele beneficii pe termen scurt
nu ți-ai fi amintit cum la capătul rănii stă lupul cu o gură în plus de hrănit
cum eu am înțeles să-mi dau sângele pentru un singur poem fără capăt
cum tăcerea se risipește când mă izbești cu ea în plin violet
și nu simt decât un fel de mirare.
(nu te speria e un reflex vagal foarte des întâlnit.)
Se moare. Da, de asta se moare.

nu mă întreba. până la urmă îți voi răspunde și toate aceste semne vor deveni maligne. prea târziu.
Așa că nu mă ierta,
ci împinge-mă peste balustrada de lemn
a casei noastre de lemn
din orașul nostru de lemn
pe care l-am incendiat împreună cu toți copiii ei rozalii în ultimul nostru coșmar

Deschide un ochi, apoi pe celălalt

aici sunt eu
nimic nu mă mai desparte de mine.
dintre mine și mine mă aleg cu ochii închiși:tu. ultimul mim care se împrăștie printre energiile cromatice ale unor fotoni prelungi
impregnând cu gesturi clorofilice spațiul vital
contorsionând în semne bizare aerul nostru comun
(singurul care ne-a mai rămas)
un fir subțire de care ne stă suspendată respirația din oglindă.

Nu-ți mai imagina în nici un fel timpul

îmi amintesc că în unele nopți furam fâșii de libertate le aruncam peste umăr și strigam în gura mare
scriam numele noastre pe toate gardurile cu bucăți de smoală pe care le miroseam îndelung
nu mai aveam nici un ochi liber
ne însămânțasem unul în altul până la dispariție.
țin minte că soarele se ridica dintre blocuri împotriva sorții. mogâldețe de carne respirau la sânul portocaliu al singurei mame. lumina le ștergea ridurile și trecutul.
ceva începea chiar atunci. așa credeam. va veni anul 2000 anul lebădă. așa credeam.

cineva a pus un lacăt pe timp. noi am alunecat printre zăbrele prin umbrele noastre lemnoase
apoi am bântuit până s-au năruit toate casele de piatră imaginate de o mireasă de marțipan de pe un imens tort cenușiu.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!