Poemul poetului de casă


Te-am adus la mine-acasă,
aici nu mai ai un alt dumnezeu.
îți desfac de la gură fularul aburit
și te așez în ochii mei cu gesturi calme
pe care nu le uită niciodată femeile.
dacă vrei să ne vorbim, ne vorbim atenți
și cuminți.
să nu te prefaci supărată, îți dau destulă
importanță
și alături de mine și tu hotărăști.
iartă mie ochii ce te mușcă
precum peștii aceia carnivori.
dar nu, eu mă uit la tine
cu priviri pentru altceva
și lasă-mă orice, cîtă vreme nu e atingere.
iar dacă nu ești dezinvoltă în seara aceasta,
am răbdare să înveți de la mine,
cel care te / domină.
îmi spui că nu te-ai plictisit,
de parcă asta așteptai să te hotărăști să fugi,
știi tu sentimentul acela al femeilor cuminți.
mai bine lipește-te de mine,
vreau gesturi simple, gesturi de demult,
să-ți arăt cu o mînă iarna amărîtă dormind
pe gara unei capitale europene, amărîtă și ea.
iar cu o altă mînă te desfac
de așteptare, emoții și timiditate.
nu e atît de rece în mediul meu, femeie
și dacă n-ar fi gînduri ți-ar fi și mai cald.


nu rîde, ci strînge-nainte.
în scări să ascult vijelia,
mișcărilor tale întruna
încet să le-ating nebunia.
hai, lasă-mi personalitatea
să coboare pe tine în trepte,
nu rîde, ci strînge-nainte.
pe afară frigul îți supărase sînii
și dezgolirea lor mă face
să-nțeleg mai bine cîteva texte din romantici.
sînii aceștia ai voștri parcă nu sînt la fel de vechi
ca voi, au aerul unei descoperiri
ceva mai recente.
nu rîde…
și nu te mai mișca din cauza
nenorocitei acelea de casete,
nu vreau să fii difuză în senzații
și hai, nu mai rîde…
ai uitat de toate, de viața ta tristă în țara aceasta,
de rămășița de speranță
care mai conservă firea oamenilor,
ai uitat de mama ta bolnavă.
acum te supun.
ai învățat despre poeți că au voce tremurată
și dulce, sînt tandri, sensibili și leșină ușor
de plăceri minimale în sisteme binare.
îți arăt cît de sensibil sînt eu.
ne învățăm gesturile unul altuia,
ne reglăm reciproc precum face plaja
cu societatea de acolo, am citit eu dintr-o carte
din care o să-ți povestesc mai spre noapte.



vreau să-mi spui dacă mîinile mele
sînt mai puțin plăcute peste sîni ca soarele.
lumină am să te atingă, căldura te atinge,
îți mai las urme de buze să-ți fie de răcoare
peste întinsele forme de nisip auriu.
printre degete, cu tine în brațe o să-l cern
toată noaptea.
sînt mîini de demult care au strîns odată
pîn’ la zeamă mărul acela
pentru ce i-a spus Dumnezeu lui Adam.
pentru tot ce facem, de ce nu e nevoie să te iubesc,
iubito? –
simulacrul carnal e îndeajuns de consistent
pentru oameni
și lucrurile sînt simple,
de asta eu vreau gesturile simple,
gesturi de demult.
dar tu le știi pe toate, de asta ești acum lîngă mine,
în locul alteia, probabil.
ești aptă de stările tale provocînd acțiuni,
stăpînă pe gesturi în lumina aceasta de pe hol
întinzîndu-se la noi pe sub ușă.
oamenii sînt buni să facă mituri și copii,
au pierdut frumusețile și le caută prostește
în lucrurile goi.
nu rîde, ci strînge-nainte de gînduri.
“mă simt ca o prințesă, poete!”
metri de catifea și brocart
pe umerii tăi
călca-ți-aș…