6 decembrie 1992


O iarnă secătuită de lacrimile cerului
aștepta femeia ascunsă
în propriile ei cuvinte.
amintirea mea n-a spus o vorbă din acelea
care ar ucide libertatea.


în memoria celor ce vor fi
eu am fost prezentul tuturor lucrurilor,


mîna scrie cuvinte, apoi vin eu și le șterg.


rămasă în libertate
e asuprită de timpul neînțelegerii cu sine.


femeia are praf de gutuie pe palme
și apusuri de toamnă pentru creștetul meu.


trecînd peste poduri,
din teamă nu-i va muri umbra zbătîndu-se în ape...