Sunt la mare și din când în când, rar, îmi aduc aminte că sunt la mare.
Sunt la mare, stau întinsă pe nisip, soarele arde ca și cum toamna n-ar fi început, apa e verde și netedă ca sticla, plopii cuminți tresar, cu o neoboseală de decenii, pe albastrul acut, străbătut de nori grăbiți, subțiri. Le văd pe toate, ca un spectator binevoitor, frumos desenate într-un cadru în care uit să mă observ. Apoi, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare.
Sunt la mare, înot prin apa caldă și clară pe care soarele pune un strat subțire, lucios, ca de ulei, țărmul se face mai mic și mai limpede, ca într-un ochean întors, și eu mă îndepărtez mereu prin uleiul luminii spre păsările albe care se leagănă ca în somn, un somn nu destul de adânc ca să nu-mi simtă apropierea și să nu se îndepărteze la rându-le, lunecând cu încă o undă. Le urmez ca într-un miraj, cu ochii dincolo de ele, la linia, lunecând și ea, a orizontului, dar gesturile prin care înaintez nu aparțin acțiunii, ci unei palide, opaline răsfrângeri a ei în oglinzile moi ale visului, primejdiile nu par să aparțină realității și bucuriile se reverberează cataleptic, tot mai subțiri.
Ochiul meu mare cuprinde și păsările, și pielea lucioasă a apei, și linia ambiguă a zării, dar pe sine însuși nu se cuprinde și se uită într-o irealitate ale cărei raze se pierd în adâncul unui alt orizont, de nespus. Apoi, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare.
Sunt la mare și mă plimb pe alei mărginite de arbuști fără nume, exotici, de sălcii cabotine etalându-și durerea despletită până la pământ, de gutui pregătind lampadare pentru amurguri viitoare. Știu totul pe de rost și contemplu totul ca într-o plăcută, indiferentă amintire. Copiii aceștia goi, evoluând prin paradisul însorit al inconștienței lor, i-am mai văzut; fetele acestea cu linii de plante languroase le știu demult; familiile acestea fericite sub povara bagajelor și legăturilor de rudenie m-au obosit altădată; și fumul peștilor pe grătar, și aburii cafelelor pe nisip, și strigătele fotografilor ambulanți, și aripa, albă la margine, a valurilor repetându-se la nesfârșit, toate ajung până la mine ca într-un joc de lumini îngânând imaginea unor fapte revolute, și numai rar, adormitor de rar, câte o celulă se răscoală și țipă "Exist, sunt acum", și prin breșa revoltei ei prezentul se scurge grăbit, ca nisipul unei clepsidre, orbindu-mă. Atunci, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare.
...Sunt la mare, e toamnă și - oricât ar părea de greu de admis - e târziu, iar eu mă mișc ca printr-o plasmă strălucitoare a sfârșitului prin acest anotimp căruia, rar, din când în când, îmi aduc aminte că îi aparțin.