Eram doar noi, îndrăgostiții obscuri, îmbrăcați în costume de fildeș, cu mâinile noastre acoperite de liane subțiri, unindu-ne într-o coridă a nefericirii, noi, cei care treceam drept promontoriul candid al universului, nu eram în fapt decat simple mocirle umane, în pustietatea cărora se zbăteau spre lumină larvele sterile ale iubirii.


Simți, da, știu că simți câteodată finalitatea acestui deșert. Dar de ce ai început să venerezi iluzia?! Oare pentru că respecți numai ceea ce poți distruge?...


Va trece ușor prin fața mea, fâlfâind ca un canar, eu o voi simți undeva pe fruntea inimii mele, o voi atinge senin și voi dori să-i vorbesc… Cuvintele mă vor înfășura cu o mantie purpurie, se vor așeza pe umărul meu și o vor privi cu răceală. Eu voi continua să-i vorbesc, împărtîșindu-i visele mele, atât de singure și de umile, atât de sfioase… ba mai mult! O voi îndemna să-mi mângâie pe creștet durerea… ultimul martor al primăverii… Ii voi încredința cheile, pivnițele și bolta sufletului meu… Dar, între timp, ea plecase, neștiind că de umbra ei se agățase cu disperare un univers întreg, ușor ca o ploaie de stele…