Din evlavii de vlădică

și porunci de Domn pios,

mânăstire se ridică

pe tulpina ei de os.



Dintre schele se desface,

pârguită sub mistrii,

ca un măr care se coace

lângă ceruri aurii.



Zidurile cresc ușoare

și-n urcușul alb al lor

parcă vor aripi să zboare

și să cânte parcă vor.



Turlele melodioase

prind în aer moliciuni,

mlădieri de chiparoase,

frăgezimi de rugăciuni.



Dar cum crește din lumină

ctitoritul sfânt altar,

n-are prânz și n-are cină

mare meșter iconar.



N-are pace pământească

de când Vodă Basarab

l-a poftit să zugrăvească

mucenici cu chipul slab.



De doi ani pe zid așează

când străvechi Ierusalim,

când Crăciun și Bobotează,

când sfieli de heruvim.



Se cutremură pereții

de-nvieri și răstigniri.

Pe iconostas, asceții

merg cu tălpi de trandafiri.



Doar o sfântă diafană

sub un limpede inel,

tot încearcă pe-o icoană

să se iște din penel.



In zadar se tot frământă

meșter fără de răgaz.

Pentru dulcea față sfântă

încă n-a găsit obraz.



N-a găsit nici ochi să-i deie,

cât îi caută-n străfund

de fântâni și eleșteie

sau de ceruri ce se-ascund.



Zi și noapte, printre scule,

lângă pânză pironit,

cu peneluri nesătule

mușcă zări necontenit.



Prânz și cină dacă n-are

și-n culcuș n-a pogorât,

suspinând peste culoare

n-o-mblânzește cât de cât.



Ba o roagă și-o răsfață,

ba o ceartă cu mustrări,

dar vopseaua lui îngheață

și la rugi și la ocări.



Nici alintul nu-i dă vlagă,

nici ocările puteri…

Chip și zâmbet nu se-ncheagă,

nu vin ochi de nicăieri.



In oftatul și-n pojarul

care-i fură somn și blid

s-a uscat și iconarul,

ca ierarhii de pe zid.



*



Peste râu, la mânâstire,

urcă lin cu pasul mic,

o logodnică subțire

și sfioasă ca un spic.



Vine-n zori și la amiază

cu paner mereu adus,

vine iar, când înserează,

la biserica de sus.



Miere, azimă și lapte

pentru meșterul posac,

care tace, zi și noapte,

lângă scule fără leac.


-De trei ori pe zi, la tine,

trist logodnic, meșter drag,

vin purtând panere pline

și la fel le-ntorc din prag.



Gura ta n-atinge cană,

nici cu mâna blid n-atingi.

Lâng-o umbra de icoană

ca o candelă te stingi.



M-aș topi, dacă mi-ai cere,

în ospățul din paner,

lapte, azimă și miere,

să-ți fiu cină, lângă cer.



Dar el tace. De pe buze

nu-și desprinde un cuvânt.

Peste pensule ursuze

se-nconvoaie și mai frânt.



Și tânjește mai departe,

și vopselele tânjesc

lângă ceața umbrei moarte,

care-așteaptă chip ceresc.



*



Peste râu, la mânăstire,

urcă zilnic pasul mic

de logodnică subțire

și sfioasă ca un spic.



Vine-n zori și la amiază,

cu paner mereu adus,

și când umbrele-nserează

la biserica de sus.



-Meșter trist, ți-aduc zadarnic

darul meu de peste râu,

lapte proaspăt, fagur darnic,

pâine tânără de grâu.



Pleacă vara, fug lăstunii,

și-n biserică, aici,

încă n-ai pus chip minunii,

biet zugrav de mucenici.



Nici un înger nu mai cade

pe culoarea fără spor ?

Din uneltele-ți schiloade

nu mai urcă nici un zbor ?



De-aș putea văpăi domoale

și dulci umbre să mă fac,

să dau zâmbet pânzei goale

și penelului sărac…



Dar el tace. Nu-și desprinde

de pe buze un cuvânt ;

cu mâini reci și suferinde,

cum sunt mâinile de sfânt.



Și cum tace, ea se frânge,

în genunchi, pe lespezi, jos.

Îi ia mâinile și plânge,

desmierdându-le duios.



Pe mâhnirea lor se lasă

tâmpla caldă, chipul mic

de logodnică sfioasă

și subțire ca un spic.



Și pe mâinile lui slabe,

scrise parcă pe ferești,

cad din ochii ei podoabe

și inele îngerești.



Cad din ochii triști inele

și pe mâinile ce zac,

și pe hârburi de ulcele

cu vopsele fără leac…



Meșterul acum le simte.

Mohorât de săptămâni,

simte plânsul ei fierbinte

pe-nghețatele lui mâini.



Fiecare picătură

parcă-l frige dinadins.

Ah, din nou de el se-ndură

un crâmpei de necuprins.



Azi, din nou, un colț de slavă

are milă de zugrav.

Arde pensula bolnavă,

arde meșterul bolnav.



Ard vopselele-n ulcele,

frământate cu văzduh

și cu lacrimile grele

care cad să le dea duh.



Pânza moartă se deșteaptă,

linii gureșe se-aprind,

sfânta care chip așteaptă

s-a sculat din somn zâmbind.





Din culcușuri se ridică

desmorțitele culori,

cu zvâcniri de rândunică

dintr-un cuib trezit în zori.



Mâna meșterului trează

luminează ca și el.

Orice deget pare-o rază,

când se-atinge de penel.



-Plângi, tu, limpedea mea Oana

și vopseaua prinde chip.

Plângi și, fragedă, icoana

din lumini o înfirip.



Pică lacrimile tale,

iar culorile surâd.

Cine le-a sculat din oale

Ca să calce somnul hâd ?



El lucește ca o spadă

smulsă beznei unei teci.

Ea e freamăt alb de mladă,

în genunchi, pe lespezi reci.



E uimită că el cântă

gingășii de viers fugar…

Dar cum ochii ei se zvântă,

mâna lui se stinge iar.



Fața pânzei se usucă

și culori și umbre mor.

In privirea lui năucă

e un țipăt de cocor.



Deznădejdea îl cuprinde

și el cade din avânt,

cu mâini reci și suferinde,

cum sunt mâinile de sfânt.



Și din nou se-aprind de milă

și de rouă ochii ei ;

în ulcele de argilă

ard și tremură scântei.



Pe vopselele învinse

pică lacrimi feciorești,

și pe mâinile lui stinse,

scrise parcă pe ferești…



Și din nou, zvâcnind, adie

un suspin de vânt răzleț

prin culorile ce-nvie

deșteptate din îngheț.



Fruntea lui din nou străluce,

gura cântă gingășii,

și, trezit, penelul duce

umbrei moarte linii vii.



-Plângi, și-n mine neprihana

se oglindă ca-ntr-un iaz.

Plângi, tu, limpedea mea Oana,

iar icoana ia obraz.



Plângi, si nu pricep ce vlagă,

ce puteri m-au dezmortit.

Plângi, și pânza stearpă leagă,

ca o creangă, rod sfințit…


Beat, lucrează, cântă, spune.

In genunchi, cum a rămas

ca-ntr-o mare rugăciune,

ea l-ascultă fără glas.



Și, deodată, înțelege

că icoana lacrimi vrea

și că el minuni culege

doar atunci când plânge ea.



*



Zile trec și nopți ca una,

scuturate din mănunchi,

și fecioara plânge-ntruna,

jos pe lespezi, în genunchi.



Tot mai tinere, mai zvelte,

peste plânsul ei tresar

și vopsele și unelte

și mâini dragi de iconar,



Lacrimi și culori se-mbină

și se fac într-un sărut

ochi de dincolo de vină,

chip de dincolo de lut.



Fata plânge, plânsul suie

și, pe lemn cum stă supus,

e obrazul ei și nu e,

parcă-s ochii ei, și nu-s.



Cu cât urcă, mai cerește

fața Sfintei din vopsea,

trupul fetei se-ofileste

supt de pânza care-l bea.



Cu cât meșterul străluce

în tăria lui de-acum,

ea se frânge ca o cruce

povârnită lângă drum…



Par penelurile torțe,

mâinile, fierbinți cățui,

iar el arde, beat de forțe,

sus, în fericirea lui.



Și nu vede, dintre îngeri,

cum, sub plânsul ne-ntrerupt,

trupul mic e numai frângeri,

tot mai stins și tot mai supt.



*



Peste râu, la mânăstire

nu mai urcă pasul mic

de logodnică subțire

și sfioasă ca un spic.



Nu mai vine la amiază

cu paner mereu adus,

nici când tainele-nserează

la biserica de sus.



Nici n-aduce, de cu noapte,

pentru bunul iconar,

miere, azimă și lapte,

feciorelnicul ei dar.



Ci, departe,-ntr-o colibă,

ochii vesteji de dogori

cu lumini nu mai îmbibă

nici peneluri, nici culori.



De sub cergă, mâna slabă,

cheamă umbrele de ieri.

Gura tot de umbre-ntreabă,

ofilită de zăceri.



Umbre cheamă, taine-ngână

sau îsi strigă, lângă pat,

maică blândă si bătrână,

toată bocet si oftat.



-Maică bună, du-te-n goană

la biserica de sus,

unde-un meșter pe-o icoană

numai zâmbete a pus.



Spune-i mirelui, în șoaptă,

că mor ochii stinși de dor,

dar că tot îl mai așteaptă,

scufundați în bezna lor…



Ostenind spre mânăstire,

suie, albă, prin livezi,

pe sub crengi cu patrafire,

o măicuță de zăpezi.



Vine-n zori, la prânz, la cină,

cu trudit și jalnic glas,

mai bătrână când suspină,

și mai albă, ceas de ceas.



-Meștere cu fruntea-n stele,

iconar cu mâini de vis,

să te-aduc dintre vopsele

ochii oarbei m-au trimis.



Þi-ai sfârșit de mult icoana,

lângă ea de ce mai stai ?

Parcă nu-mi auzi dojana

și n-ai inimă, nici grai.



Ci el glas lumesc n-aude

și nu vede chip străin.

Doar icoana ce-i surâde

îl îmbată ca un vin.



Nici o vorbă nu-l îmbie,

nu răspunde nimănui.

Ca-ntr-o dulce, grea, robie,

stă vrăjit de sfânta lui.



-Meștere pierdut de lume,

făcătorule de sfinți,

ochii oarbei de sub brume

te vor mire; să-i alinți.



Vino de le-nchide rana,

iconar de lângă rai…

Þi-ai sfârșit de mult icoana,

lângă ea de ce mai stai ?



Dar el nu mai ține minte

plânsul ochilor secați,

ci de ochii fetei sfinte

se îmbată cu nesaț.



Nu ascultă, nu răspunde,

și, de vrajă istovit,

parcă vrea să se scufunde

în surâsul zugrăvit…



Maica pleacă, maica vine,

pleacă iar cu jalnic pas,

mai bătrână de suspine

și mai albă, ceas de ceas.



-Fata mea, la mânăstire

urc zadarnice poteci.

Nu-i acolo nici un mire…

Sunt doar sfinți și lespezi reci.



*


Pajiști verzi întind chilimuri

și covoare ca-n povesti,

parcă noi ierusalimuri

cer sosiri împărătești.



Toată floarea neculeasă

pe mormântul alb s-a strâns.

Crăngi în rochii de mireasa

se cutremură de plâns.



Cu suspinele de mână,

toată bocet și lumini,

maică bună și bătrână

rătăcește printre spini.



Urcă pân’la mânăstire

și coboară la mormânt

Nu aduce nici un mire

ochilor ce nu mai sunt.



Urcă iar, cu trudă multă,

printre spinii nesătui.

Nici un mire n-o ascultă

sus, în fericirea lui.



Pașii-abia mai pot s-o poarte

pe poteci cu pietre seci…

El rămâne mai departe

lângă sfinți și lespezi reci.



*



-Doamne, din lumești podoabe

ridicași, pe trudă grea,

sfinte ziduri basarabe,

limbă vremilor să dea.



De la sfeșnic la icoană,

de la strană la triod,

toate sunt, fără prihană,

darul tău de voievod.



Și, smerit și preajertfelnic,

daniei de peste veac

i-ai pus cel dintâi jertfelnic

lângă cel dintâi colac.



Deci,Măria Ta, se cade

să știi câte sunt și cum :

Iconarul încă șade

în biserică și-acum.



De-a sfârsit de mult cu treaba,

nu vrea galbeni, nici arginti,

dar întârzie degeaba

printre candele si sfinti.



De-a pus magilor privire

și arhanghelilor pas,

într-o galeșă uimire,

lângă sfântă a rămas.



Când călugării l-alungă,

el se-ntoarce mai aprins.

Neagră patimă și lungă

de icoană l-a cuprins.



Vodă zice : Știm icoana,

mult ne miră și pe noi.

Parc-un înger și-a pus pana

pe obrajii calzi și moi.



Fruntea-i scrisă –pare-mi-se-

cu penel din alte vieți,

iar surâsu-i smuls, ca-n vise,

ne-nceputei frumuseți.



Bietul vostru meșter, poate,

s-a smintit când a crezut

c-a scos el aceste toate

din vopseaua lui de lut.



S-a smintit și-n pătimirea

grea de vină și alean,

îndrăgind nemărginirea

unui chip nepământean…



Cu mâhnire se cuvine

pândă aspră de pândar.

Azi, icoana nu mai ține

de-un vremelnic iconar..



Ci minunea ei senină

e a rugii celor mulți,

care vin de i se-nchină,

de la Vodă la desculți.



*

Când o spadă de jăratic

taie zarea, când un bici.

Cerul negru și sălbatic

varsă ploaie cu bășici.



Beznele își fierb ceaunul

sus, pe tunet de potop.

Inc-un fulger, încă unul,

cade-n inimă de plop.



Noaptea joacă-n pielea goală

pe lungi strune de țambal.

Din grozav cazan de smoală

iese râul peste mal.



Se mai rupe-n cer o grindă

sau în iad câte-un zăgaz.

Străjile se-adună-n tindă

cu sudălmi și cu necaz.



Sub puhoaiele zălude,

prin mocirle de nămol,

o nălucă-n straie ude

dă bisericii ocol.



Umbra vine pe șuvoaie,

numai ochi adânci și goi,

numai zdrențe lungi de ploaie,

numai umblet de strigoi,



Cu bufniri de vânt pătrunde

pe fereastră în altar.

Când în beznă se ascunde,

când pe fulger calcă iar.



Pași desculți și uzi coboară

dogorind de-aprins îndemn.

Mâna smulge, ca o ghiară,

Chipul fraged scris pe lemn.



-Nimeni nu ne mai desparte,

Sfântă albă, cer deschis.

Raiul vieții fără moarte

pe obrazul tău e scris.



Chipul Tainei, smuls din cuie,

lângă inimă l-a pus.

parcă-i Oana lui și nu e ;

parcă-s ochii ei și nu-s.



Fuge.Fulgerul l-arată.

-Uite meșterul nebun !

Pânda chiuie mușcată,

pașii lui nu se supun.



-Dă-ne meștere, icoana,

unde-alergi, zănatic fur ?

Bălțile, zbârlindu-și blana,

cresc ca haitele-mprejur.



Zarile-și trimet, grăbite,

către el câte-un hanger.

Bat năpraznic din copite

hergheliile din cer.



Mai adânc la piept își strânge

vraja sfintei fără veac.

Ploaia-n drum se face sânge,

sânge bălțile se fac.



-Meștere beteag de minte,

dă-ne Sfânta înapoi !…

El o strânge mai fierbinte :

o tulpină amândoi.



Mai aproape, mai aproape,

râul spumegă turbări.

Pe dihănii mari de ape

vin pădurile călări.



-Nimeni nu ne mai dezleagă,

Sfântă albă, rai cules.

Ceru-ntreg și lumea-ntreagă

în surâsul tău se țes.



Ape lacome și hoațe

cască negrul lor gâtlej.

Cu icoana strânsă-n brațe,

piere meșteru-n vârtej.



*



Curgi, lumină, curgi baladă,

și tu, râule senin.

Ziua paște ca o iadă

roua câmpului sorin.



Verde apa de bulboană,

Din adâncuri ce-ai adus ?

Ba e zâmbet, ba icoană,

ba e chip căzut de sus…



Uluiți, culeg plutașii

taina galeșului chip.

Mâinile scriu cruci, și pașii

îngenunche pe nisip.



De surâsul blândei fețe

nu se satură cât vor.

Sorb senina frumusețe

cum ar bea dintr-un izvor.



Văd, și nu pricep de unde

s-o fi fost ivit în dar,

din tăceri de ape-afunde,

taina fără de hotar.



Dar, cucernici în smerire,

duc plutașii chipul sfânt

la domneasca mânâstire,

peste vreme și mormânt.



Și minunea din lumină

se re-ntoarce celor mulți,

gloatei care i se-nchină,

de la Vodă la desculți.