Iarna-i frumoasă văzută din casă,
La gura sobei dospesc scântei, focuri în noi
Trosnind a cetină, arzând scorțișoară
Iarna, e focul aspru și rece, albă-amorțeală
Încălzită mocnit în crângul din noi.

Deschid fereastra, se-aude un om de zăpadă
Topit în râsul scânteilor-fulgi,
Se strâmbă in roșu năsucu-i de frig,
Nasturi plesnesc in hohot, copile!
Ciorchine de clinchet la sănii, se-aude

În snopuri de aur ce spice au fost,
Picură soare din zori până-n seară
Pe urmele lui se-aude cântec de toamnă uitată
Cine mai știe ce-au fost paiele in vremuri trecute
Când păsări-și pierd ciocurile-n cucute?
Înghițind eterna clipă vernil peste pleoape.

Nasc umbre de zbor, pe cerul tunat
Tremură îngeri de plânset târziu.
Uși se deschid, nebănuite în noi,
Suflete-n iarnă, făclii... peste voi!

*această poezie a fost compusă ad-hoc de către Ela, Elia si de către mine. A fost și citită la scena deschisa si aplaudata furtunos de către toți cei...12 spectatori...(aici se râde!)