Doi dușmani făr-astâmpăr în urgie
În inima poetului se bat:
A țărnei din aproape tiranie,
Și-al cerului un eco depărtat!
În jos atârnă-n greutate lutul;
În sus se-nalță-al însuflării foc...
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmașii și-au ales același loc!
Cumplită-i lupta! ea se poate simte!
Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăvește plastice morminte,
Mormântul inimii e-ascuns de el!
Sunt clipe când văpaia cea sublimă
Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elementul, ce-o poprește-n zbor!
Sunt clipe când povara târâtoare
Întinde falnic orizontul seu,
Și-ascunde-n adâncimi mărețul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!
Căzut din sfera de lumini nestinse,
Trântit în glodul patimei lumești,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăcești!
Idei contrare, cerul și pământul,
Din inima sărmanului detun.
Se-adună gloate spre-asculta cuvântul...
Și-apoi rostesc osânda: „îi nebun!”