I
Ca lacoma omidă, ce-și caută o pradă
Pe fragede mlădițe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcii copilițe,
Ciocoiule! un secol, un secol și mai bine,
Setos de dușmănie,
Sugeai în frunză sucul și sângele din vine
În blânda Românie!
II
De groază și durere, de muncă și bătaie,
În jaf și-n umilință,
Am tot strigat, dar glasul se-neacă și se taie
De-atâta suferință;
Și ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare,
Așa în noi suspinul
Mai rămânea el singur să spună cum ne doare,
Cât de cumplit e chinul!...
III
Și tu râdeai, jupâne, cu fală și rânjire:
Râdeai precum un gâde,
Când vede capul jertfei zburat dintr-o izbire,
Se laudă și râde;
Căci nu știai că viața, închisă-n nemișcare,
E cea mai cu putere;
Căci nu credeai c-un suflet se face și mai tare,
Călindu-se-n tăcere!...
IV
Suspinul, ca scânteia ce cade jos în paie
Sau pe-un covor de spice,
Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie
Și-n slavă s-o ridice;
Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate
Și-un echo se găsește,
Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate
Și-n praf le mistuiește!
V
Ca un satrap alene lungit într-o grădină
În moale cugetare,
Privind cum se ivește în ziua cea senină
Un nor în depărtare,
Așa privea ciocoiul cu genele-adormite
Suspinul României,
Și iată că-ntr-o clipă din neguri grămădite
Dă flacăra urgiei!
VI
Căci el zicea în gându-i, ca toți apăsătorii
În scurta lor vedere:
„Nu-mi pasă de nimica! Nu mă-nspăimântă norii!
E aburul ce piere!...”
Da! abur este norul, suspinu-i o suflare
Ce-n aer rătăcește,
Ușoară, nesimțită, gingașă, dar în care
Un trăsnet locuiește!
VII
A patruzecea iarnă, a patruzecea vară
S-au dus pe-a vremii roată,
De când prin mii de echuri suspinului din țară
Răspunse țara toată;
Căci sunt anume timpuri în care o idee
Își află un răsunet,
Ș-atunci, ori niciodată, ia foc dintr-o scânteie,
Suspinul naște tunet!
VIII
Așa cea sfântă carte a Bibliei ne spune,
Prin tainice cuvinte,
C-o trâmbiță de înger odată va să sune
Pe stârvuri și morminte;
Ș-un sunet, numai unul, va face să re-nvie
Încenușata fire,
Căci timpul este totul: o clipă dintr-o mie
Aduce mântuire!
IX
A patruzecea vară-mbrăcase ieri câmpia
În busuioci și-n grâne,
De când suspinul nostru smulsese România
Din gheara ta, jupâne;
A patruzecea iarnă în haina-i de mireasă
Se-ndrumă după vară,
De când suspinul nostru pe litfa n-o mai lasă
A-și bate gioc de țară!...
X
Și țara se deșteaptă, voioasă, zâmbitoare,
Plăpândă, răsfățată;
Jos florile dezmiardă, se uită sus la soare,
De raze-nconjurată;
Scăldându-se-n lumină, din ce în ce mai vie,
Ca trandafiru-n rouă,
O altă simte viață, o veche bărbăție
Și o putere nouă!...
XI
Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cânt, ș-acum deodată
Cutremurul m-apucă;
O ceață se lățește, o brumă-ntunecată,
O groaznică nălucă:
Ciocoii se ridică, ca hoituri învechite
Din cripta infernală,
Și ca-n trecut se-așază pe holdele-nverzite,
Răzbiți de flămânzeală!...
XII
Nu-i oare vreo părere, vreun joc al fanteziei
Teribila icoană?
Tu n-ai fost mort, jupâne? Sub masca letargiei
Scăpat-ai viu din goană?
A țării bucurie la patul morții tale
Să fie o greșeală?
Venit-ai iar în lume să-nfrunți cumplita jale
Cu fața triumfală?
XIII
Sau poate că natura, sărind din căi bătute,
Din legile-i eterne,
Când teancul de verdeață, din mii de flori țesute,
Pe țarină se-așterne,
Și filomela cântă, și soarele zâmbește,
Și dragostea visează,
Atunci deodată ninge... dar neaua se topește
Sub călduroasa rază!
XIV
Un mort, ce-n cursul vieții a secerat blesteme,
Poporul povestește
Că viermii nu-l mănâncă și nemiloasa vreme
În veci nu-l putrezește:
Când vine miezul nopții, când fulgeră și tună,
Din gaura-ngrozitoare
Strigoiul dezmorțește și iese la furtună...
Să fie asta oare?
XV
Mai știm că mortăciunea se-ntâmplă câteodată
Să strângă din sprâncene
Ori ochii să deschidă, ori mâna-i înghețată
S-o lase jos alene,
Și frica ne cuprinde... dar amăgirea trece
Și nu ne mai înșală:
Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece,
Mișcare mașinală!...
XVI
O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i vis, nu-i rătăcire,
Nu-i nea de primăvară!
Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire
Și gata să dispară!
Nu-i chiar nici letargia, ce lasă o pecete
Pe tristele-i victime!
O, nu! E viu ciocoiul, cu bube și cu pete,
Întocmai ca-n vechime!...
XVII
Nu s-a schimbat nimica! Aceeași fudulie
De nașteri venetice
Din oameni fără nume, goniți de prin Grecie
Și pripășiți aice.
Aceeași goliciune la inimă, la minte,
la cugete române;
De jafuri lăcomie, dispreț de cele sfinte
Și lipsă de rușine!
XVIII
O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i mumie, nu-s moaște:
Priviți-i crunta gheară!
Și pentru ca de-ndată să-l poată recunoaște
Nefericita țară,
El trage după sine, ca-n zile dinainte,
Invazia străină,
Chemând păgâni și unguri să danțe pe morminte
În patria română!...
XIX
La luptă dar! La luptă! Să ne vedem de-aproape!...
Lăcustele-ngropate,
De n-ați strivit chiar oul, din fundul negrei groape
Învie mai turbate!
Nu mai greși de-acuma! Trecutul să te-nvețe!
La vânătoare, frate!
La vânătoare! Însă... jos puștile și bețe:
Să-i bați prin libertate!...