se împiedecase neființa
și în plânsul ei tăcut din neplămâni
m-am întrupat în trup de fiară
în codrul în care suferința
stăpână e pe lucruri moi de lut

și mușc mereu tot lucrul care umblă
lovesc în tot ce suflă prin pământ
scot urmele lăsate în mormânt
de tot ce a fost și avuse umbră
mă doare țărna care urlă-n vânt

de-aș ști măcar cum să mă rog
sau cum să nasc o floare
poate aș fi… și aș avea scăpare !..
și nu m-aș înfrupta din veștejitul rod
al celor fără amânare

știu doar atât : nu știu nimica
de asta poate am să pier în fapta rugii
nu-ș’ ce să cer
oriunde aș fi este și frica , ura și spaima
( nu știu să sper )
știu doar că-s fiară
în rest nimica