I

Zile mai sunt si-mi voi picta,
o data ca-n fiece an
chipul triunghi
sub forma de luna,
fara sa voiesc neaparat
eclipsarea cuiva:
picura anii
pe cele trei unghiuri,
aluneca viata
in cercuri si mai mari,
pana cand insami
ma voi acoperi pe mine.
Lune, pamanturi si sori
ne-om acoperi unii pe altii
si vom sti si cand,
masurand
cu vieti clepsidrale
scurse de nisipurile
sinonime anilor.
Palizi, subtiratici,
dare de zgomot ce suntem,
- si niciodata melodii -
vom fi disonante-n urechile altor palizi
ce vor sufla deasupra noastra
cu jumatati de clipe.
Si altii ii vor stinge-n memoria \"lui\",
c-am ajuns din unu, multi,
si vor sti ei odata
cand va fi marea unire
spre a fi intregire.
Caci el a zburat printre noi,
si noi ne-am nascut din el,
pentru el,
si-am fost aripile sale
delectandu-i eternitatea
si maturizandu-l
cu-atatea incercari,
in atatea succesiuni
ale infimelor noastre vieti.
Iar \"el\" nu se va stinge
atunci cand vom fi una
ci va domni eternitati,
pana cand,
poate ca... plicitseala
il va face sa-si doreasca altfel zborul...
si va colinda alte lumi
impartindu-se,
poate,
intr-un altfel de noi.



II

Iata-ma
scriu pe nisip
cercuri si triunghiuri,
pamantul e luminos
iar scoarta e transparenta
de jos vine lumina
in sus alte lumini
eu zgarii pe luna
intr-una din ele.
Si eu n-am forma
dar toate ma simt.
Cine sunt eu?
Eu sunt timp?




Adina Ungur, "Petale de zãpadã",
Editura Musatinii, Suceava, 2000