Poeme pentru nerostire

I

Bolnav de singurătate, cerul
își aruncă stelele.


tăcerea pămîntului încărcat de iubiri
care sfidează deșertul
e dinaintea lui.


plecați laolaltă
în mișcarea astrelor,
se privesc între ei.


zîmbesc, tac sau plîng
acești oameni.



II


Lacrima celor care îmi sînt cunoscute
prin simțuri
se varsă...


întoarse-n nemișcare, precum o umbră
în urma veșnicei lumini,
așteaptă mereu întîlnirea
cu un timp căzut


peste pleoape...



III


Toate sentimentele sînt alergare
din moarte.


deschid fereastra, dau arborii-ntr-o parte,
dau verdele și roșul
să-l văd pe alb și pe negru.


femeie-n cenușiu,
ce se mai întîmplă lîngă tine?


tu, care generezi mișcarea,
cum ți se par aceste
filosofii ale noastre?


zămisliți în femeie,
tot în femeie pierduți,
jucați de mișcare!


în tine și-n moarte
îți vine sau nu-ți vine
să rîzi...



IV


Nălucile sar pe urmele zeilor,
ei nu mai privesc înapoi


și trec ca să piară în oameni,


iar lumea aleargă, la fel,
în luminarea ei...



V


Vreau doruri, Doamne, și chemarea din Tine,
să nu Te mai vînd pe cîte o coapsă înaltă,
să nu Te mai vînd pe sîni de femeie,
pe pielea ei dansînd,
lipită netainic de mîinile mele
și de propria mea moarte...


femeie lipită netainic cu piele cu tot,
precum o mănușă,
de propria mea moarte...


Tu m-ai gasit copil în tranșeul acela
care umilea toate filosofiile din mine,
în care sîngele acoperea pe de-a întregul
justificările vieții
și simțurile toate.


numai cu arma ofeream răspunsuri,
să nu mă pierd în nerostire...



VI


Căprioară înălțată pe forme
de munți,
pe împliniri de pămînt,
sîni uscați lovindu-se de stînci,
lume hăituindu-și firea


devin în cuvînt.


înălțare fără de prindere,
privire fără de mînă.


izvoare chemate de ochi de femeie,
de ochi de bărbatm,
așteptîndu-se
unul pe altul...



VII


Starea de cîntec din vînt
în privighetori se opri,
starea de timp din piatră
se irosi în ceasurile catedralei,


iar eu m-am dus
în gesturile tale ca în moarte...


în dorul tău îmi fuge timpul –
îmbrăcată în alb, triști ochi,
lună de mai retrăgîndu-se în flori
și în lumină.
adolescentă trecînd legănat,
copil apoi, din ce în ce mai albă,
din ce în ce mai mică.
rănindu-mă de imaginea ta,
încep să te pierd. ah, ce mamă frumoasă
ai avut!


în răsărit de mare te-am îmbrățișat
cu aripile,
tu înainte de-a muri,
eu înainte de-a mă naște...



VIII


Pasărea timpului zburînd mai repede
decît imaginea ei...


am prins-o


și albe secunde
cădeau în rotunda neagră veșnicie,
precum săgeata istoriei...


copilăros și adumbrit de moarte,
așteptam în clepsidră
iubirea.


pentru a putea să fug de tocmai ceea ce mă adumbrea.


IX


Între cerșetor și rege,
calm se așază poetul...


eu sînt cerșetorul în cinstea căruia
se va da marele bal
și martor în existența lumii îi va fi
doar un sentiment venind încet
pe un pat părăsit de spital,
ca o amintire de om neînsemnat...



X


Indiferente, geniile se-ntorc
în contorsionarea lumii,


conjuncturale apariții de-o clipă,
stele căzînd din cerul lor de culori negăsite...
în cerul negru al privirilor noastre,


în mintea noastră,
a veșnicilor oameni...