Al meu frunziș șoptește, că-o să doară
iar rana proaspătă va deveni o țintă
ademenită de o stea fugară.
Și vine sfâșierea, mă alintă
cu vorbe dulci:
-A frunzelor povară
o să uiți.
Și iar mă mint…
De-aș fi și eu pe dinafară,
măcar o dată, desfrunzit.