E miercurea ținuturilor negre
se întretaie sângele între plămâni și cord.
Cu sine însuși se întretaie a mirare:
„unde mai merg? e vremea să mă odihnesc. e târziu”
și stând așa la taifas cu sine
preț de două secunde interminabile
se preface în otravă curată
mă inundă, mă acoperă, mă copleșește
mă preschimb în cenușă.
Păsările au nume ciudate
și numai „Phoenix” nu-mi vine niciodată în minte.
E miercurea cenușii.
De azi țin post de mine însămi.