Aș vrea să fiu copac și-aș vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aș auzi
și-n voie te-aș privi întreaga zi.
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face ciub pe creanga mea,
și nopțile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze și le-aș da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
m-aș apleca ușoară, să-ți sărut
când părul de pe frunte ți-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă ma-ș juca, zvârlindu-ți mere
și foi de aur roșu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ți-aș apăra obloanele de ploaie.
Și, cine știe, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi și lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze și pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă și cu lună pe obraz,
eu ți-aș sări în casă, și senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aș începe să zâmbesc.

1937 Vol. "Cântarea munților" ediția 1988