O poezie nu-i deșertăciune-n versuri măturate
De patimă, de plânset, de gânduri curate
Nu-i nici batjocură de foaia pe care-a fost scrisă
E o femeie caldă așteptând în ușa-ntredeschisă
Poezia-i vin gustos lăsat de peste ani
Muncit doar cu sudoarea și nu cu gologani
Ca brazdele din câmpuri sunt versurile sale
Piperul de pe frunza aburindei sarmale
O ghicitoare-ușoară sau grea doar pentru unii
Cu sensuri nenumărate câți ochi au paunii
Cu meditații multe la lumânarea nopții
Pe care n-ar putea s-o fure-n veci nici hoții.
Un fulger greu de ploaie mocănească
O suflare nevăzută de ființă omenească.
Așa că, cine vrea, s-o scrie cu putere
De brațe îmbătate cu clipe de tăcere.
Am răsădit versul îngropat în primăvară
Cu gheare nemiloase și cioc mare de fiară
Și-a dat un trup plăpând de nimfă ninsă
S-a lăfăit în soare cu-a sa rimă întinsă.
Un june prim a scris în grabă-un vers
S-a dus ca să încânte pe chipul său cel șters
Iar chipul șters cu fulgi de întârziată iarnă
Din ochi doar cu sclipiri a răsunat o goarnă.
S-atunci mândrul tânăr s-a închinat la ea
A înghețat privind a sa inimă rea
Și un blestem groaznic s-a răspândit îndată
Ca zgomotul iubirii cuprindă pe fiece fată
Așa a fost și este de foarte multi ani
Bletemul îl știu cu toții și fiii de țărani.
Nu cântăriți puțin o strofă prea dospită
Nu mai compuneți versuri lăsându-vă-n ispită
Ci doar udați în baia Afroditei inima voastră
Și veți vedea cum va zâmbi o rimă în fereastră.

Ecoul poeziei s-aude departe peste dealuri
Cu bunătate-n ceruri clădește idealuri
Și întrebări mai multe iscă-ntre critici
Răstoarnă lumea toată suspendată d-etici
Câte versuri -atâtea idei și comentarii
Lansează controverse cum bâzâie țântarii.
Cum o fi ea, lungă, scurtă, poezia
Evidențeaza traiul, iubirea, bogăția
Dar și prostie multă și-un țel de neatins
De-a stăpâni cerescul și lumi de necuprins
De-a veghea cu-o geană furnicarul uman
Cu vicii ce îi leagă destinul într-un an.
De ce artiștii au țintuit cu poezia sus, pe culmi?
Neatinse, ascunse pădurilor de ulmi
De ce-ntr-un mesaj cifrat cu metafore poleite
Cu comparații atribuite universurilor infinite
Cu personificări magice ca zeii neînteleși?
Și emanând dulcețuri - cireșii neculeși.
Ne iasă-n cale-n fiecare săptămâna, zi
Construcții literale ce parcă ar vorbi
Ca ele sunt compuse cu fler, genialitate
Sunt fragede dar totuși zic ca au etate
Ș-atunci mă-ntreb:cum se face, frate?
Poeziile vechi au cumva mai mare greutate?

Sau doar amalgamul strofei într-un ilar mod
Ademenește și subjugă pe om ca pe nerod?
Și-l hrănește nectarul iluziei din foi imprimate
Cu ușurința minții deloc fermentate.
De-ar fi așa- nu pot schimba-n lucide minți
Ș-a lor foi să grăiască sfințenie între sfinți,
Nu pot să scriu istorie cu-a mea voință care
Răstoarnă și răstoarnă hotare și hotare,
Nu pot schimba istoria ce-acu' cu greu se scrie
Ar însemna să trezesc toți morții din sicrie
Și să-i dresez, în taină, mai multe nopți
Să-i fac să urle strașnic la edituri, la porți.
Și, astfel, orice terchea-berchea în plictis
Nu va mai tipări versuri imaginate-n vis.
Poezia n-ar trebui sa fie, (desi este), subiect de-umor
Ce-alunecă pe buze ca vântul pe un nor
Ce-alunecă pe chipuri cu un tupeu aprins
Nărav demult ales ce nu poate fi stins.
Poezia, din câte știu, e sfântă ca un testament
O scrijelitură vie, o salbă,-un monument
O nevoie culturală cu multă sațietate
Împodobită-n globuri cu rime aromate.
Poezia nu are eroi doar genii sanctificați
Pe piedestaluri cântă în lauri îmbrăcați
Lauri c-a lor noi nu vom cunoaște, veci!
Știm doar petale-uscate din floarea de ghiveci.