LinA se crede cireș.
Mașinile grele cele cu număr bulgăresc așteaptă încă la poarta fabricii să încarce ultimul poem. LinA e încă femeie. Atât de tânără încât muncitorii din schimbul trei șușotesc în pauza de masă despre misterul ce învăluie zvonurile ce se ascund sub fusta ei de făptură în curând licențiată în jurnalism.

- Hai să mă lași să învăț despre somnul soldatului prins în inima de fier a acestei întâmplări- i-am spus eu puțin tulburat de zgomotul infernal al camioanelor ce trec pe sub fereastra mea spre Galați.
Sigur că nunțile se țin lanț și că pe piața confecțiilor prețul pentru un costum de mire a crescut izbitor dar eu nu mă las cu una cu două și lipesc pe stâlpii de înaltă tensiune mici bilețele cu...Caut gazdă trrupul meu a plecat militar. Nu, nu sunt rrâit poate doar puțin obosit de atâta liniște.

Cred că pe undeva prin insula AnLiA copacii cresc uneori cu frunzele în pământ. Cum altfel s-ar putea explica știrile proaste de la radio și televiziune cum că fabrica de tablă de la galați se topește de dragul tău în șir indian
Uneori mi-e teamă.

Aud că prin lume fiecărui soldat i se dă ultima permisie. Totul curge. Numai în pântecul acestei femei absența a plămădit muțenia ultimei secunde. Sub timp crește un cireș.
Mă tem cumplit să nu mor.
În cimitirul eroilor din pântecul tău peste tot scrie doar mormântul soldatului necunoscut.

Mi-e teamă!