Pășesc desculț pe vise sfărâmate,
Neșlefuite diamante alcătuiesc covorul,
O inima rănită, speranțe îngropate,
Înnobilează-n sumbru viitorul.

Și-aș vrea măcar sa pot simți durerea,
Dar inima în gheață tu mi-ai prefăcut-o,
Acum eu singur îmi ascult tăcerea...
Să fie totuși vina ta? sau oare eu am vrut-o?!

Nimic nu pare cum a fost odata,
Numai pustiul îmi șoptește la ureche,
Îmi spune vorbe tandre, dar nu ma mai îmbată,
CUVINTE îmi răsună în ureche.

Și mă complac; nu vreau să schimb nimicul!
Cu zâmbetu-mi de cretă susțin cu frenezie
Că sufletul e zero, că nul este conceptul,
Că lumea-i "consumistă", că lumea nu e vie...