Nu știu din ce timp te-am cules,
de-mi pare a-ți cunoaște
dinainte cuvintele
șoapte depline -
paradoxul din mine
Ești!

Poate că n-ai fost niciodată
mai mult de-o imagine,
încrustată-n retina ochiului meu,
un loc gol,
tablou uitat în umbră

de-un calm sublim
e așteptarea noastră
în lipsa dorinței de sfârșit.

Poate că n-ai fost niciodată,
acolo,
când, în copilăria mea,
ți-am deschis poarta,
de-a intrat doar întunericul în mine,
ca să văd,
să știu,
c-a fost lumină, odată...