Þi-e, Doamne, ochiul, în scorbura tăriei,
înrourat, greu fagur de lumină.
Sub pleoapa-ți crud, amarnic strînsă,
țîșnesc arcușuri pe viori de umbră și rugină.

Se sting, pe corzile viței ciupite de brumă,
sonorități de pastel în acordul tăcerii.
Sub cumpăna serii, miresme uscate-n
foșniri de baladă țes haină de aur poverii.