Hazard, clipe pustiite de lumină
Coborâte în sanctuarul discrepanțelor
Elogiind ruginitele mecanisme
Ce încătușează zborul către stele...

Ciocnindu-mă de incandescența tăcerii
Inexprimând durerea binefăcătoare
Am colorat toate acestea în invizibil
Când s-au pornit epave către suflet.

Un poem numit singurătate, a ars,
Și flăcările mi-au încălzit inima
În gând cu nimeni și fugar ca visul
Eu sunt, atunci doar când inima-mi doare.

Nimic, secundele reci au trecut
Și-a nins cu povești de iarnă neștiute
Abisul dureros înghite pașnic munții
Și apele cu peștișori de aur.

E rece coasa, și bate-un vânt năprasnic
Și pieritoare e lumina ochilor mei
Cu mine am rămas, și vidul mă așteaptă
Uitat de toate, în tăcere-mi spun adio

Prin beznă, un dulce vis a izbucnit
Seducătoare inconștientă răzbătând crepuscular
Conduce spiritele în derivă, și-ntr-o joacă
Dintr-un cireș m-am revărsat pentru speranță.

Încorsetate trăiri contrastante, nemurire
În miliardele-mi de picături de sânge ...
S-au evaporat două lacrimi de pe obraz
Într-o clipită necesară, de singurătate.