Rezemarea


Înconjurat de mîini care știu a rupe Timpul,
precum o scrisoare într-o tăcere
oferită de lume, stăteam rezemat nu de soare,
ci de imaginea lui.


nici o pasăre nu mușca din conturul
umărului meu cel înălțat
și nici o lacrimă a unei stări
de Dumnezeu nu se frîngea pe umărul rotund
ca o planetă albastră.


doar cerul mă spinteca imatur
într-o viteză egală cu alergarea morții
în destin...


mă spinteca la fel cum imaginea mea de copil
spinteca ochiul străbunicului meu
născut pentru îmbrățișare.


străbunicul meu era un zeu venit
de prin părțile Macedoniei,
eu merg dintr-o familie de zei înfrînți
de bucuria de-a trăi imitîndu-i pe oameni...


vă spun puțin, pentru că mesajele sînt pierdute
pe drum. mă opresc în locul în care bețivii
își zic ultimile cuvinte și-apoi se despart.


dinspre lume, îmi vine în nări
un lung miros de mirese...