de ieri mă înghesuie pe la colțuri câteva dintre sunetele distorsionate pe care le-ai scăpat printre cântece
trag de timp ca de o fustă prea scurtă
uite îți dau un kilogram de poeme în schimb
doar lasă-mă să cred că nu te doresc că nu am receptori pentru adâncimile tale fierbinți.
unii vor spune că scriu mereu despre dragoste. eu scriu din ea. despre dragoste nu știu încă nimic. deși într-o zi era să mă înece ca pe un pui nedorit de cățea.

aici chipul tău se ciobește puțin. ai un profil ascuțit care-mi despică dorințele în așteptări subțiate la infinit

încercam să pictez ceva din natura asta moartă care crește în mine gălbuie
când mi-am dat seama că nu fac altceva decât să desenez timpul cu o creta albă pe conturul unui cadavru. nu-i știam numele
(ciudat cum pot să uit esențialul atunci când se apropie moartea)
cu adevărat nu mai era nimic de făcut
poate singura măsură în caz de urgență era să nu-l uit.
sirena salvării urlă acum în mine ca o nălucă răzbunătoare. îmi amintesc doar că un contur straniu pe asfaltul umed îi învelea identitatea ca un giulgiu blestemat

scăpat din spital un sinucigaș ratat mi-a dăruit un buchet de mireasă

când am aflat că locuiesc într-un ghem am plâns și mi-am frânt mâinile
bănuiam că vor fi mai multe capete ale firului și că nu voi dezlega enigmele ființării despre care vorbeam uneori ca despre un monstru
bănuiam că tot ce începusem cândva se poate relua pe un alt drum și că oricât aș tăia în carnea mea nimic nu ne mai poate desprinde
pentru că eu locuiam deja în tine ca într-un labirint de întâmplări, toate posibile.

îți văd ochiul verde plângând. asta mă scoate din piele mea de ciment și mă împinge peste balustradă