Mângâierile ne-au dus spre rugăciune
având renașterile învelite-n verbe,
iar sărutul, un dans stins pe-un tăciune,
are răspunsuri psihologice superbe.

Poarta dimineții închisă cu un lacăt
ne împinge către noaptea nepăzită
și-avem tristețea pe un val în treacăt
peste un gând ars și-o frunză veștejită.


Surâsul ruginit l-am uitat în haltă,
printre cerșetori de iambi și triolete,
piatra ce ne-a lovit era prea spartă
și-am rămas cu dorul tânăr pus în plete.

Nu am apus în arhiva întâmplării
și nu avem nopțile ascunse-n lacrimi,
doar candori răsar pe orizontul mării
pe apele liniștite de uitări și patimi.

Stele trecătoare uitate-n întuneric
ne-au impus balansul spre o plecăciune,
am ajuns pe cărarea muntelui tomnatic
și mângâierile ne-au dus spre rugăciune.