TÎRZIU PENTRU CELAN

Nimic nu-i acel rotit-în-sine vorbe vorbe
chiar tu doar pe uscat ca un peste zvîrcolindu-se
în loc să mergi peste apă

și-n plasă de El prins
purtat din nou doar melodii
și jumătatea de mal: vederea

creion-de-ardezie apucat fire de praf pe piele
uitată însă durerea deschiderea este aici
aproape și niciodată muiată-n nume

vanitate artificializată oglindă
oglindă-mată lasă să vină solul
sol –însuți înalta roșeață rușine a obrajilor
porțile/abia încă Ierusalim
Zelem în fiecare vărsat
hai să așteptăm

Gîndește-te la Mea Sherim și pietrele
fiindcă rochia a fost prea scurtă/ și astfel
e acum si poemul tău


eu însă aștept
pe travestitul ”înger” și-i citesc Ioanei
altfel/mă joc cu tîrfa
literatură îi aplic coama-mprospătătoare
a strălucindului/mă gîndesc la Maria

da, în loc de sinucidere comite
această străinare și-aștept sedus

căci, dacă viața nicicînd nu se mai lasă parafrazată
această eroare în raza cea mai luminoasă
a lui a -fi-înșelat
atunci re - materia primă
a poeziei -...scrie!

trivocala, să nu rîd, cum mă
sîcîie și-mpresoară în fata bîlbîitului altar
acestui perete din fata Lui/închis în biserici
nu gîngăvit de demult
ce zace-n mine greu în stomac această
stricată
cină abia sorbind din simbol cum din hîrtia fadă
a unei lozinci/că treci pe lîngă
apa vieții -
acești răufăcători întru Domnul.

ia adevărata nucă: capul tău
acesta ar fi bilanțul vieții tale
de nepierdut ca ștergerea
tuturor celor însperate:

bate-o de-a lungul unei trivocale
De las Nombras de Cristo
zilnic o dublă adiere:
acasă rugăciunea inimii

astfel, ia-l mai în serios
decît Seriosul doar nici o vorbă mai mult!
Îndură-te de mine!
Amintirea rămînă un fulger.

Dumnezeule, aceste trei persoane
în mine în tine în noi toți despicate
încă mereu cufundate
în viață acest vis/cînd într-adevăr
încă aici sîntem

tatăl cu fiul
m-a călărit
întru rușine/nemai-în febră, copilul meu
nu nu, tu domn al permutărilor
vorbește voce spune-mi-o trezește-mă
înainte-ncă de moarte: Aici să fii!

oglindă mată oglindă luminoasă
deodată un om nu
nici unul în propoziție doar/las-o în sfîrșit
să devină reală, să apară
să sară ca una tînără: puișor de înger
tinzînd în sus în spate ei bine dimineața
nici un fulger doar cel ce căpățîna
ne-o coase la loc

nu pe pod mîna
cu coșul pieptului corpului pe jumătate
deja peste parapet
apa va fi de gheată pămîntul spumant
acolo cazi nu greu
mîna vocea și totul
devine astfel întru o siluetă și vorbele
în sfîrșit adevărat devenite
(ca aici nu, doar spuse-n urmă și astfel aduse
totuși amintite în fulger): este acest
”stop! Nu! Vino-napoi! Tu
încă ești de trebuință”! Această Voce!

sita vorbelor acum totuși
o apărare. nevăzută peste apă
curgînd este înăbușeala
vorbe-fulger salvînd
uite aici: nimic/se-nfundă.