Când niciodată nu-i etern,
La jugul boilior sihaștri
pe ogorul nearat
cu zbucium sufletesc,
Setea mă strânge puternic de buze.
După jugul boilor-
pământ pietrificat.
Atunci,
pe lacrimi grele,
ne războim
Cântărindu-ne
Iubirea drept jug
departe
de
păcat.

Ca și cum niciodată e puțin,
litera se scurge-n cerneală,
sfârșind cu bătături
pe buricele degetelor,
În degete, printre degete,
pe dosul palmei tale,
pe dosul palmei mele,
prin mângâieri
de plastilină și de lut,
De-atâtea ori
La un singur jug.
Ca și cum uneori e-ntotdeauna.

Câteodată
eurile-mi muribunde,
Le-ngrop în cimitire fără nume,
Dar când pe lângă ele
iubirea
trece agale și le-adapă,
ele se trezesc
și ea se zbate că există
ca un erou întârziat
ca și-o pacoste uitată
ca și un potop trecut
in fiecare eu din tine,
ca și când uneori e-ntotdeauna
iar sfârșitul, niciodată.