agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-09 | |
I
Din lumea nevăzută, apar șoapte ce povestesc legende efemere, îmbrăcate în straie deșarte. Noaptea-n arome de măcel și de himere așterne umbra translucidă cu aripi terne, însă reci, printre iluzii să închidă un craniu mort, ascuns in teci. Din satul căzut sub blestem un tânar vocea ridică, semeț. Între nobili vedem, e cu el si dama de pică. Un singur leac le este salvare dar este ascuns sus în munți, cum ca s-ar fi născut dintr-o floare ne spun oameni la barbă cărunți iar pe frunți le curge sudoarea, în ochi se citesc apăsări căci norii întunecă zarea și a moarte croncănesc ciori. Cu speranța-n surâsul din pleoape se gândesc la blestemul căzut, de un veac, doar tineri să-ngroape, bătrânii să piardă tot ce-au avut. Suspin a lăsat vrăjitoarea în urmă, ocărâtă fiind de toți cei din sat și cum demonii viața o curmă, în urmă plângând i-a lăsat. A sunat cam așa anatema, dar nu se rostește nici un cuvânt, se pierde în cețuri chiar și emblema de nobil cu cel mai aprig avânt: „-Mătrăguna să crească-n pridvor, cu otravă să semene praful rămas în urmă ca un covor când corbi vor rămâne taraful ce seacă și câmpul și grădina iar ura-ntre voi să se-ntoarcă de veți uita a cui este vina. Molimi vor veni să stoarcă din copii și ultimul puls iar bătrânii totul să piardă. Nu uitați acum ce v-am spus!” Dar speranța continuă să ardă căci ultima floare-i ascunsă, în izvorul magic din munți și de ea e apa pătrunsă, ne spun oameni la barbă cărunți. II A lăsat în urmă doar praf și priviri cu un pas grăbit și vioi dar spre seară, nori în roiri i-au adus în jur doar noroi. Adăpost îi e doar pădurea și se-ndreaptă grăbit spre frunziș. Lumini scurte aleargă aiurea, sunt fulgere-ascunse-n desiș. Cu ochii ieșiți din orbite își caută loc să se-ascundă, aude un tropot, copite, iar ploaia în jur îl inundă, privește cu teamă, rasuflă cu greu, într-una privește-nainte. Ar pune întrebări mereu dar nu mai are cuvinte. Săgețile, arcul, îi sunt de prisos, e-ntuneric, e singur. E frig. Urlă spre cer dar fără folos, în față totul îi pare un dig. III Dimineața îl găsi întins parcă hăituit de furii, cu suflul slab, aproape stins, în marginea pădurii. Sprijinit parcă de umbră se ridică, face-un pas, ca un mort ce încă umblă. Dar de mers i-au mai rămas încă doua nopți sau zile. Arșița îl arde, uscată, privirile îi sunt senile. Mai privește-n urmă odată. Șfichiuit de raze tăioase începe urcușul pe munte, cu stâncile dure, sticloase, șlefuite de vânturi crunte. În jur nu vede cum noaptea se lasă și merge mereu înainte, pândit în neguri de ceața deasă iar umbra, din urmă îl prinde. Lumina lunii e neclară, ofilește în palida vrajă a razei pierdute ce zbiară, în ecoul de stânci fără strajă. Orbește pășește cu teamă, se-mpiedică in margini de-abis, prăpastia adâncă îl cheamă. Privește în ea ca în vis. Îi atârnă în ochi un suspin ce urlă fără voce, mut, căci drumul acum e un chin. Doar lupii cum urlă se-aud. IV Cu trâmbițe ard iar ruguri pe stâncile goale din munți, cu vântul ce naște noi muguri îngropați de zeii cărunți. În spectrul luminii precare deschide privirea ca de mort. Din cețuri, în zare apare un templu străvechi și în cot sprijinit, se târăște apoi se ridică cu greu, în urmă nu mai privește. A uitat și de ultimul zeu. Roiește duhoare de pustiu în calea sa, apăsată sub pas, ce domnește în vastul cenușiu sub zâmbetul vântului fals. Umbrele se-ntind cu gheară ascuțită. În stare fetidă, flască, hainele îi cad sub formă de ceară. Noi temeri stau să se nască. Cu soarele apus în orizont, pe prima treaptă calcă. În vuiet fad, ecoul bont nu se aude parcă și însuflețit că a ajuns, aproape de sfârșit, n-a observat că totul e pătruns, în jur, de neguri. Și a amuțit. Tot bâjbâind, ochii parcă ascultă de umbra labirintului cețos, sprânceana însă se încruntă scrutând fumul cel gros. Zărește licăr, aude șipot, grăbit el se îndreaptă spre susurul cu șoaptă de mort. O clipă doar, așteaptă. Și caută febrilînsă cu teamă, călcând pe dalele cu început însângerat, ce cheamă, doar șoaptele tăcute din trecut, acel mister în timp îngropat. Elixirul mult dorit. Căci din toți ce-au încercat nimeni însă n-a răzbit. Și răpi un susur rece din izvorul cel firav, dar o nouă umbră trece peste chipul plin de praf. Frigul l-a cuprins în grabă, semn că moartea se așterne. Începu apoi să soarbă din priviri, clipe eterne. V Scări înalte vor să-nchidă întuneric, umbre, vânt... N-avea ce ochi să deschidă și-l cutremură un gând, nu mai simte decât teamă. Vrea să-alerge, dar nu poate să pășească, acum cheamă vocea ascunsă în toate șoaptele tăcute care, îl ademenesc să-l prindă sub umbrele prea bizare, ce neclare stau să-ntindă gheara nevăzută, fadă. El, speriat, vrea să se-ascundă ochii care vor să vadă cu pleoapa grea ce inundă, săli obscure-ntortocheate, ca izvorul ce rostește... Ah... izvorul din cetate, ceva parcă-și amintește. Vrea să bea dar nu mai poate, constată că nu-i e sete dar de ce vede în toate, doar sinistre siluete? „-Sunt oglinzi? Par șlefuite, nici oglinzi nu par a fi....” Dar în coțuri bântuite, înlemni când se privi. Doar un spectru zdrențuit, fantomatici îi sunt ochii, sufletul înlănțuit sub mantia babei Dochii. VI Voci străine îi arată, calea ce e de urmat. Înrobit, face pe dată. Trecutul este uitat. S-a trezit, călărind noaptea cu o coadă ruginită, setea-și potolea cu moartea. Furia sa dezlănțuită se-mplânta cu o cruzime fără margini, neoprită, în copii, în frăgezime. Foamea îi era cumplită. VII Dimineața-i neguroasă, oameni triști pășesc greoi apăsați de ceața groasă. Ziua plânge în noroi. Și mai rău ca niciodată acest blestem s-a abătut, ploaia cade, înfuriată, vântul crâncen a bătut. Doar un tânăr, calm privește iar ochii ii sunt fierbinti, mâna-i pare ca un clește. Dar acum, scrâșnind din dinți, se îndreaptă pe cărare și ia drumul spre pădure să infrunte orice fiare, vreme sau stâncile dure. Printre frunzele ornate, cu vântul șfichiuitor încep să apară șoapte cu glas amenințător. Tânărul nu stă s-aștepte în fiorii reci, pustii și începe să se-ndrepte, pe sub norii cenușii către un refugiu bun pentru a petrece noaptea căci odihna piere-n drum, strigoii presară moartea. Găsind o scorbură uscată, ghemuit dormi, sperând dar cu inima curată că vântul va fi mai blând. VIII Soarele-n liniște deplină din murmurul pădurii se trezește, lăsând în urmă luna plina a nopții reci iar el privește în față arșița ce stă să nască un foc întemnițat de soare, în carnea putredă și flască. Dar tânărul văzuse-n zare, poteci ascunse și umbrite. Făcu ocol și până la apus, trecu în canioane străjuite de stânci cu forme fără puls. Fiori de ceață, seci smulgeau luciul din stâncă, din neguri de prăpăstii reci în liniștea adâncă. Ca ascunziș găsi o grotă, când împins de vântul aspru ce aducea pe aripi al lupilor cânt, în voci de candelabru. În joacă urlă înapoi ferit de noapte-n umbră, se scutură în grabă de noroi. Dar spiritele umblă. IX Ca un spectru răvășit e templul. Impunător, tolănit, abia trezit se ridică încă-un nor agățat în vârf de munte. Tânărul, cu forțe noi privește cât de mărunte sunt cuvintele din ploi. va urma..... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate