ape în șiroaie mângâie geamul ciobit
bucăți de sonet suferind
cântecul ploii pe asfaltul fierbinte
duce ofrande spre adâncimi de nimeni știute
emoție din aripi de fluturi murind

freamătul firii
gonit din cupole de alabastru
hulește destinul pictat în culori mult prea șterse

iarba se culcă supusă de ropote surde
jelindu-și sămânța în lanuri ca bocete

la capăt pe un pod între norii încinși
mărșăluiește un petec de păpădie ciufulită
neînțelegând cine i-a tulburat somnul
obosise ascultând cu urechea pâlnie glasul de jos

priviri către noe pe athos
respirând dumnezeul
strecurat iscusit în picături de aer

șeici din pustiu ascundeau
taina ploii
ținând podul palmei ridicat înspre soare

urmăresc atenți fiece lacrimă
vărsată o dată la zece nașteri de cămile

zarurile au fost deja aruncate.