a adormit timpul în cizme
pășesc cu grijă să nu trezesc vreo scânteie
să nu iau foc chiar acum în muțenia mimului
mimul cel orfan de tată de litere cu simbrie codată

biciuită secunda are gropi prinse de spate
mă lovește-n piept cu puls de cuvinte
vineții cuvinte cu fuste și flinte

copilul lor alunecă din mine
ca un ou verde dintr-o pasăre rară
apoi îmi spală tălpile și se face drum
într-un teasc răbdarea are iz postum

de-am elibera curajul din pumni
de-am deschide palmele în fața privirii
am învăța să înotăm bras pe stele
fără cârje fără atele

(recunosc:
în somnul meu se strecoară vinerea un soldat, plantează bulbi drepți de pace și-mi paște patima pe valuri. eu mă prefac că nu-l visez, întorcând pe-o parte câmpiile să văd dinții ierbii cum mușcă din lună și-un ou verde de pasăre rară, luminându-se pe dinăuntru, cu torțe, mii de torțe, aprinse cu gura de femei cu coadă pe spate.
din sânii lor curg fluturate pagini de lapte.)

mâine cineva va avea urme de plasmă pe mâini
dar și puterea de a scrie
povestea omului altoit pe om
și-a urmelor lăsate-n palmă
de mersul timpului pe catalige

dintr-un ou verde poetul încearcă să strige